Părintele sufletului nostru

 

L-am cunoscut… cu o singură reverendă. Cu aceleași două bluze, una mov și una verde, care se întrezăreau la guler. Cu aceleași cizme de piele, purtate și iarnă, și vară. Toate erau mereu curate, de parcă cineva le spăla și le călca zilnic. Bucuria i se citea de la o poștă pe chip. De fapt, se bucura ca un copil de orice floare, gâză, vietate ce îi ieșeau în cale. La cuvânt era simplu. O simplitate ce te dezarma. O simplitate pe care o manifesta, mai ales la biserică. Cu un singur veșmânt l-am văzut în toată viața sa. Cu nimic mai mult, deși slujea într-o mănăstire de măicuțe harnice și pricepute. Și, niciodată nu intra încălțat în Sfântul Altar.

Domn’ părinte, mata mergi în rai. Și eu le răspundeam: da, dar împreună cu dumeavoastră!”

Fiecare dintre noi are părinți trupești, cei care au fost binecuvântați de către Dumnezeu cu darul vieții noastre, cei a căror dragoste s-a sfințit prin venirea noastră pe lume. Ce legătură există pe acest pământ, mai puternică decât cea rodită între mamă și prunc? Și totuși, mulți dintre noi, pe lângă părinții după trup, avem și un Părinte duhovnicesc. Provocările cotidiene parcă se înmulțesc. Multe par fără ieșire. Atunci căutăm sfat, la părintele duhovnic. Sub epitrahilul său, în parohie sau în mănăstire, suntem puși la adăpost de vânturile ce răscolesc viața noastră și ne simțim în siguranță: „Așa, Stăpâne, iubitorule de oameni, auzi-mă pe mine, slujitorul Tău, care mă rog bunătății Tale, pentru robul Tău (…) Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce îmi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”.

Au trecut șase ani de când Părintele familiei mele a pășit pe cărarea Împărăției. Cu siguranță, el nu ar fi încuviințat aceste rânduri – dar, mă gândesc că pot folosi și altora, care nu au cunoscut pe el ori exemplul vieții sale.

De multe ori, fiind oarecum cu preocupări în domeniul Teologiei Pastorale, mă gândesc că școala de teologie românească nu mai are alt manualt de Pastorală, de la Melchisedec Ștefănescu încoace. De la sfârșitul secolului al XIX-lea! Într-adevăr, se scrie și se publică intens în ultimii ani, cărți cu greutate teologică. Dar, în acest hățiș, cred că tânărul teolog are nevoie de o carte a experienței, de rânduri de viață și mai puțin de rânduri de bibliotecă. Din acest considerent, vă aduc în fața ochilor viața Părintelui…

L-am cunoscut… cu o singură reverendă. Cu aceleași două bluze, una mov și una verde, care se întrezăreau la guler. Cu aceleași cizme de piele, purtate și iarnă, și vară. Toate erau mereu curate, de parcă cineva le spăla și le călca zilnic.

Bucuria i se citea de la o poștă pe chip. De fapt, se bucura ca un copil de orice floare, gâză, vietate ce îi ieșeau în cale. La cuvânt era simplu. O simplitate ce te dezarma. O simplitate pe care o manifesta, mai ales la biserică. Cu un singur veșmânt l-am văzut în toată viața sa. Cu nimic mai mult, deși slujea într-o mănăstire de măicuțe harnice și pricepute. Și, niciodată nu intra încălțat în Sfântul Altar – avea o pereche de papucei de lână.

Lumina lumânărilor cuprindea totul. De fiecare dată când ajungeam acolo, trăiam o Înviere continuă. Părintele abia șoptea rugăciunea… clopoțeii cădelniței aproape că nu se auzeau. Totul era Taină și totul era simplu. Nu avea cum să nu te pătrundă rugăciunea. De multe ori, deși era întuneric, în Sfântul Altar strălucea o altfel de lumină… O lumină de care, noi, ucenicii nu am avut curajul să-i spunem vreodată.

Calistrat Ifrim este Părintele. A trăit în Taina și în Sfânta Simplitate. Puțini au știut taina vieții sale. Parcă a apărut de nicăieri în viața Mănăstirii Pogleț, din județul Bacău. După anul 1990, o mână de tinere, devenite monahii, au luat în grijă o bisericuță de lemn, din cea mai săracă localitate din județ. Au locuit în școala care nu mai avea copii. Au clădit o mănăstire, dar și o Biserică în jurul Potirului. S-au pomenit, într-o zi, cu un bătrânel la poartă: „Sunt părintele!”. „Bine ați venit, părinte!”, au rostit maicile. Avea în mână două valijoare. L-au condus la chilia în care, până la moarte sa, a avut același pat, scaun, măsuță, candelă și icoană, nimic mai mult. Povestesc maicile că deveniseră curioase: „Ce o fi având părintele în valize?”, „Ne-a ispitit și am căutat când părintele era plecat la oraș: una era goală, iar cealaltă avea un Molitfelnic roșu, vechi”, au povestit maicile.

Patul chiliei era întodeauna nemișcat. Nimeni nu știe dacă și cum dormea părintele. De fapt, viața sa, trecutul său, nu îl știa nimeni. Poate frânturi cunoșteau cei de la Episcopia Romanului.

„Să nu repar locașul de închinare și să stric Biserica lui Hristos”

După moartea Părintelui, maicile au găsit un mic manuscris, o mână tremurândă – Din viața mea și din Sfânta Scriptură – preot Ifrim Constantin. Constantin, și nu Calistrat, așa cum îl știam cu toții. De ce? Pentru că fusese preot celib în tinerețe: „Când am terminat pregătirea pentru preot, adică atunci când am văzut că aripile sunt destul de mari ca să zbor spre cele înalte, am primit sfânta hirotonie și am plecat preot la una din parohiile din Ardeal. Aici, ortodocșii nu erau singuri, ci amestecați cu secte și greco-catolici. Eu aici, în Ardeal, m-am simțit ca și sfinții Apostoli. Trebuia să-i iubesc eu mai întâi pe ei, ca și ei să mă iubească. Două ierni am locuit în casa parohială fără foc în sobă, era mai frig în casă decât afară. Mâncarea o pregăteam la reșou. Pentru acesta, enoriașii ziceau: Domn’ părinte, mata mergi în rai. Și eu le răspundeam: da, dar împreună cu dumeavoastră, căci eu pentru dumneavoastră mă ostenesc. Când am avut de reparat biserica, nu am spus la nimeni, am început singur, pe banii mei. Văzând aceasta, au sarit cu toții în ajutor. Mă gândeam: să nu repar locașul de închinare și să stric Biserica lui Hristos, căci dacă se strică prietenia între mine și credincioși, se strică prietenia între Iisus Hristos și acești credincioși.”

„Omul care m-a jefuit de bani, oare nu mă va cinsti, căci eu m-am purtat cu el prietenește?”

Așa cum reiese din smeritele rînduri, părintele Constantin Ifrim și-a continuat misiunea într-un sat al Moldovei: „De pe valea Someșului, am ajuns într-un sat, cam de unde izvorăște Bârladul. Acest loc nu a fost ales de mine, ci așa a găsit de cuviință Sfânta Episcopie a Romanului. Aici m-am bucurat că am găsit un loc după placul meu. Odată, stând în marginea pădurii, nu mă săturam de frumusețile dealurilor, văilor, norilor. Și am zis: părcă mă gesesc în Rai! (…) Nu a fost zi ca să nu ies afară din sat. Eram singur și parcă eu eram stăpânul acelor lucruri și mă bucuram cum se bucura Adam când se plimba în Rai. Cei din jurul meu, văzându-mi obiceiul, mă numeau paznicul țarinii și al pădurii. Deci, iată că aveam două slujbe: preot și paznic. Ei nu au greșit, pentru că misiunea de preot înseamnă tot paznic. Preotul este pus de către Dumnezeu să ia seama la moștenirea Sa!”.

Povestirea părintelui Calistrat continuă cu un evenimet trist, dar care ne transmite nouă icoana preotului care îndură toate, pentru a-i aduce pe credincioși la bucuria lui Hristos Dumnezeu: „Într-o sâmbătă noaptea, spre duminică, au bătut la ușă doi. Eu, nedând drumul, au stricat geamul și au intrat la mine. La început, mă gândeam la spusele lui Hristos: Mai fericit este a da, decât a lua. M-am oprit. Iar ei au luat toți banii din casă. Negăsind mulți, nu credeau că eu am doar atât. Dar, până la urmă, au plecat. A doua zi, am mers la slujbă, fiindcă era duminică și întru smerenie m-am rugat Domnului, fără să mărturisesc nimănui ce s-a întâmplat. Totuși, peste o săptămână, toată lumea din sat știa. Cum de știa lumea, fără ca eu să scot un cuvânt? De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este întru ochii noștri (Psalmul 117, 23) Stăpânirea locală, auzind zvonul că am fost jefuit, a venit la mine spre a afla dacă cele auzite sunt adevărate. Eu am mărturisit: sunt zvonuri goale! Omul care m-a jefuit de bani, oare nu mă va cinsti, căci eu m-am purtat cu el prietenește și nu m-am răzbunat? Noi, preoții, suntem purtători ai Cuvântului prorocesc și-i ținem pe credincioși lângă noi prin faptele noastre și rugăciuni cât mai multe”.

Părintele Calistrat – epitrahilul lacrimilor noastre

Sunt doar două crâmpeie, dintr-o viață închinată Vieții. La vreme de pensie, părintele Constantin a devenit ieromonahul Calistrat. Așa a bătut la ușa maicilor. Așa l-am cunoscut și noi. „Știam eu că o să veniți astăzi, i-am spus și maicii”… așa ne întâmpina de fiecare dată când luam la pas drumul prăfuit al Poglețului. Stătea un pic la masă cu noi, să-i mai povestim din lume, despre Biserică, locuri turistice, despre stele și comete. Era curios ca un copil! Se făcea că mânca… și le punea pe toate într-un singur castron din care, până la urmă, nu mânca nimc.

Apoi, își lua epitrahilul galben și Molitfelnicul roșu și ne aștepta tăcut în mijlocul bisericii în care pâlpâiau candelele, iar de afară se auzeau greierii. De acolo începea Taina….

Ne-a fost alături nouă, ca familie. Ne-a fost alături la început de drum, în momente cruciale – momente pe care abia acum le conștientizăm și pentru care nu am apucat să-i mulțumim.

La 24 august 2009 s-a mutat din biserică. La doi pași mai încolo. În cimitir străjuiesc două cruci. Doi prieteni. Părintele Calistrat și Înaltpreasfințitul Adrian Hrițcu. După șase ani de la acele momente, atunci când ne simțim, poate, ai nimănui, realizăm că nu s-a schimbat mare lucru. Pentru veșnicie, ieromonahul Calistrat va fi Părintele! Părintele nostru!

De la același autor

Ultimele din categorie