Părinţii Bisericii – apărători ai Sfintei Ortodoxii

Puncte de vedere

Părinţii Bisericii – apărători ai Sfintei Ortodoxii

Prin străduința și stăruința fiecăruia în ortodoxie și ortopraxie, credința este trăită și mărturisită, promovată și apărată.

Cenzori ai moravurilor veacului lor şi ai slăbiciunilor omeneşti de totdeauna, Sfinţii Părinţi au arătat drumul care duce spre dobândirea desăvârșirii. Prin cuvânt, dar mai ales prin exemplul îmbunătăţitei lor vieţi, ei au devenit îndrumătorii şi dascălii întregii creştinătăţi. S-a spus despre ei că nu aparțin unui timp anume sau vreunui loc, nu reprezintă ceva desuet sau dus odată cu trecutul, ci sunt actuali și universali.

Mulți dintre ei, atunci când au fost chemaţi să conducă Biserica au părăsit pustiul și viața retrasă şi au venit în lume, mânaţi de insistentele rugăminţi ale credincioşilor şi de dragostea neostoită a acestora. Sfinţii Părinţi, cu sufletele înţelepte și curate, pricepând că lumea se găsea în neştiinţă, vin în mijlocul ei şi răspândesc lumina, deşteaptă minţile multora, luminează și înlătură întunericul, alungă neştiinţa şi relevă adevărul. Ei au manifestat oînflăcărată râvnă și un zbucium nestăvilit pentru cunoaşterea dreptei credințe și punerea în lumină a acesteia, precum și un zel înfocat pentru propovăduirea ei. Instruiţiîn tot adevărul și în toată virtutea,ei au iubit mai mult ca orice unitatea Bisericii şi ortodoxia învăţăturilor de credinţă. Pentru ei, acestea erau bunurile cele mai de preţ şi tot ceea ce punea în pericol aceste bunuri trebuia combătut vehement. În acest sens, iudeii de atunci, păgânii, dar mai ales ereticii sunt trataţi într-un mod destul de caustic. Ei constituiau într-adevăr un pericol. Intelectualii păgâni încercau adesea să pună Biserica într-o lumină nefavorabilă, mulți dintre iudei erau duşmani declaraţi ai Mântuitorului Iisus Hristos, iar ereticii şi schismaticii puteau ruina creştinătatea din interiorul ei. Dragostea faţă de Biserică nu le îngăduia să tacă. Lupta era acerbă şi trebuia dusă pe toate planurile. Ei au scris febril tratate voluminoase pentru apărarea Bisericii şi pentru edificarea credincioşilor, ca să nu se găsească în ei nici un fel de „iarbă a diavolului” și să dobândească moştenirea sfântă și veșnică cu care au fost miluiţi. Părinții Bisericii au meritul de a fi sesizat şi de a fi combătut orice rătăcire.

Lupta împotriva ereziilor a fost într-adevăr o problemă capitală abordată în literatura patristică. Apologeţii erau nu numai apărători calificaţi ai creştinismului faţă de păgânism, ci şi ocrotitorii cei mai fireşti și cei mai acerbi ai Ortodoxiei în faţa atacurilor ereziilor. Spre exemplu, pericolul ereziilor gnostice a fost sesizat de Părinţii Apostolici – ucenici direcți ai Sfinților Apostoli, iar apologeţii, realizând şi ei marele pericol al acestor învățături greșite, au scris tratate întregi împotriva acestora, luaţi în grup sau priviţi individual.

Unii dintre eretici sau dintre potrivnicii credinţei, înşelători cu faţă de șerpi şi falsificatori ai adevărului, care simulau virtutea şi-şi ascundeau răutatea, hotărând a fi duşmani Părinţilor Bisericii – acestor fii ai Adevărului şi copii ai Luminii –, nu s-au căpătat cu nimic decât cu întunecarea propriilor suflete, alergând de fapt împotriva mântuirii lor. Nici chiar puterile diavoleşti nu lăudau ereziile sau sacrilegiul lor, căci acestea se feresc să spună cuvânt de blasfemie contra Fiului lui Dumnezeu. Părinţii bisericești au anatematizat opiniile eretice și pe ereziarhii care stăruiau în neadevărul lor şi au respins învăţăturile nelegiuite, însă faţă de cei ce s-au întors de erezie au arătat înţelegere şi s-au rugat pentru mântuirea lor, iubind păcătosul, nu păcatul acestuia.

Când unii dintre ei au suferit exiluri, prigoane și orice fel de cazne, amenințări cu moartea sau chiar moarte din partea împotrivitorilor credinţei creştine, au arătat că nu se încovoaie sub greutatea durerii, ci sunt mai presus de mâhniri, răbdători în suferinţe, veseli în nădejdi și siguri de biruința adevărului. Au ieşit puternici din slăbiciune (Evr. 11, 34). Din dragoste pentru Hristos și pentru frumusețea Sfintei Ortodoxii, au suferit orice fel de ordalii, căci „nu aşteptau momelile plăcerilor cei pe care-i îngrăşa foamea. Nu-i ardea fierbinţeala verii, fiindcă-i răcorea nădejdea harului veşnic. Nu-i dobora frigul şi gerul pe cei ce iernau încălziţi duhovniceşte de credinţa lor. Nu se temeau de cătuşele oamenilor, fiindcă-i descătuşa Iisus. Nu doreau să fie răscumpăraţi de la moarte, fiindcă ştiau că vor fi înviaţi de Hristos” (Sf. Ambrozie, Scrisoarea 63).Desfătarea acestei vieţi le era trăirea în A(a)devăr și în pace sufletească, iar răbdarea morţii se însoţea în cugetul lor cu nădejdea nemuririi.

Părinţii Sfinţi nu au dorit decât liniştea Bisericii, pe care au apărat-o cu o mare însufleţire, arătându-se mai presus de orice oboseală, încinşi fiind cu brâul dăruirii de sine. Hotărârile lor au fost acceptate de întreaga creştinătate. Ei s-au impus ca mari autorităţi ecleziastice, învăţăturile lor fiind considerate normative de către Biserică, căci au unit cultivarea virtuţilor cu înţelegerea dogmelor divine, susţinută de bogăţia cunoaşterii şi de puterea dovedirii şi aşa i-au hrănit pe toţi prin cuvântul adevărului şi cu înţelegerea tainelor. Astfel, învăţăturii lor şi dacă îi adaugi ceva e imprudent, şi dacă îi înlături ceva e primejdios.

Ca și în vremurile demult apuse, și astăzi fiii întunericului din tot felul de adunări eretice, oculte, rele și viclene și cei care poartă numele de creștin dar prin răutatea și faptele lor propovăduiesc mai degrabă păgânismul sapă la temeliile credinței noastre spre a o zdruncina, însă și bunii creștini, prin viața lor pilduitoare și mărturisirea lor fermă păstrează perpetuu credința înfloritoare, roditoare și atrăgătoare. Prin statornicia în gândirea și trăirea ortodoxă a fiecărui creștin, altfel spus, prin străduința și stăruința fiecăruia în ortodoxie și ortopraxie, credința este trăită și mărturisită, promovată și apărată.

La câtă frumusețe, bogăție de sens, fericire și viață adevărată ne îmbie Ortodoxia! Certitudinea că această credință a noastră ortodoxă este aceea pe care a revelat-o Mântuitorul, pe care au predat-o Sfinții Apostoli, au trăit-o și au mărturisit-o Sfinții Părinți, cuvioșii și mărturisitorii și au apărat-o mucenicii, jertfindu-și viața pentru adevărul ei, ar trebui să ne fie un neîncetat imbold în a o cunoaște mai bine, a o trăi mai intens și a o mărturisi cu mai multă înflăcărare și jertfelnicie.