Preotul și listele de vot

 

„Cu cine votezi?”,  mă întreabă câte un prieten (situație din ce în ce mai rară).  „Am votat deja cu Hristos”,  îi răspund. „Bine, dar nu-l putem pune pe Hristos pe listele electorale, deși unii preoți candidează”,  vine răspunsul provocator, câteodată. Așadar, cum se împacă procesul electoral cu preoția?

Încep cu o observație, plecând de la cazul Marian Munteanu. Degeaba prețuim democrația dacă, atunci când vine vorba de candidați, unii sunt atacați doar pentru că au o anumită orientare religioasă. Similar, detest folosirea orientării religioase doar ca argument electoral. Oamenii nu trebuie să voteze o religie, ci proiecte clare pentru comunitate. Ispita fariseismului bântuie adeseori campaniile electorale: ni se spune că dezbaterile trebuie duse pe proiecte, dar în practică se recurge prea des la atacarea contracandidaților. Ați văzut dumneavoastră în ultimele campanii electorale discuții serioase pe proiecte? Eu nu prea, dar poate mă înșel.

Cred însă că alegerile locale aduc și candidatura unor oameni religioși prin definiție, a preoților. De un deceniu, din 1996, BOR și-a pus problema modului în care clericii pot reprezenta comunitățile la nivel politic. Iar discuția este una serioasă.

Hristos spune să dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că Cezarul poate uita de Dumnezeu sau că Dumnezeu n-are deloc de-a face cu Cezarul. Între ei există o oarecare legătură, lămurită de Sfântul Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu”. Anarhia este un dezastru, fie că Cezarul se crede Dumnezeu, fie că Dumnezeu nu mai contează pentru Cezar.

Aproape în fiecare campanie electorală, subiectul Biserica și alegerile ocupă un loc important în rândurile presei. De data aceasta, având alegeri locale, tema este repetitivă: candidatura preoților. Poate fi un preot candidat electoral? Da, însă în anumite condiții.

Patriarhia Română a făcut câteva Precizări ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral 2016. Ele nu sunt ceva nou, ci doar reiau principii și idei care au fost întâlnite și în anii trecuți. Doar că, de data aceasta, eu unul m-am confruntat cu două mari întrebări în legătură cu aceste precizări.

1. Care ar fi „situaţiile excepţionale” în care preoţii şi diaconii „pot candida, însă doar ca independenţi şi doar pentru calitatea de consilier local şi consilier judeţean în România, cu aprobarea scrisă a ierarhilor lor”?

Ca preot, mă gândesc: ce m-ar împinge să candidez la o asemenea funcție? Ce situație ar fi atât de limită încât să-mi las liniștea convorbirilor mele spirituale cu Dumnezeu și cu credincioșii și să mă apuc de dezbătut bugete, proiecte, decizii de Consiliu și alte chestiuni legate de comunitate?

Teologic, ar fi un răspuns eronat să spunem că Dumnezeu n-are de-a face cu toate astea. E ca și cum ai spune că Dumnezeu nu e interesat de viața pământească a credincioșilor săi: nu-L interesează cum trăiesc, cum sunt conduși, ce drumuri au, ce utilități etc. Dumnezeu are de-a face cu acestea, însă într-o oarecare măsură. Limita este dată de convorbirea dintre Hristos și Marta, una dintre cele două surori (Maria și Marta) ale lui Lazăr cel Înviat.

Episodul este lămuritor din perspectiva înțelegerii raporturilor dintre starea contemplativă (Maria, care era absorbită de cuvintele Mântuitorului) și starea activă, de slujire lumească (Marta, care trebăluia de zor să pună tuturor masa). La supărarea Martei că Maria a lăsat-o singură să muncească Hristos are o observație care pune în echilibru munca și contemplarea: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”. Cu alte cuvinte, slujirea lumească nu trebuie să uite de esența divină a omului. Altfel, totul devine materialism și rutină inutilă.

Așadar, Dumnezeu nu disprețuiește grija față de comunitate, dar ea nu trebuie pusă deasupra celor spirituale. Ca atare, Sfântul Sinod a decis că, „în vederea împlinirii misiunii sociale la care sunt chemaţi clericii în viaţa comunităţilor pe care le păstoresc”, clericul, deși nu este chemat să fie Marta, poate fi și Marta, când există anumite condiții. Cum însă comunicatul Patriarhiei nu precizează clar aceste condiții, permiteți-mi niște considerații personale.

  1. O primă situație excepțională ar fi lipsa unor candidați laici care să reprezinte eficient comunitatea. Asta ar putea fi interpretată ca o ingerință a intereselor religioase în viața laică a cetății,  dar doar în situația în care separația dintre Stat și Culte este văzută la extrem. În realitate, între Stat și culte trebuie să existe un dialog. Toate deciziile autorităților locale au la bază, în diverse grade, motivații care se intersectează cu morala și spiritualitatea. Dau un exemplu: e bine să avem școală, spital, biserică sau centre sociale, dar nu e bine ca să nu aibă utilități (apă curentă, canalizare, drumuri de acces). Invers: e bine să avem drumuri, canalizare, utilități, dar le avem degeaba dacă la ele sunt racordate școli, spitale, centre sociale sau biserici ruinate, nefolosibile. Degeaba avem unii, dacă nu au și ceilalți. Dacă interesele materiale de grup, jocurile de putere sau alte chestiuni politice riscă să ducă la o abandonare a valorilor și intereselor comunității din partea aleșilor, atunci preotul are menirea de a sfătui autoritățile să regândească strategiile. De aceea, preoții pot fi doar consilieri și nu primari sau alte funcții de decizie. Rostul preotului este să analizeze și să sfătuiască, asemenea lui Dumnezeu, nu să decidă sau să impună (cum, uneori, Cezarii o fac). 
  2. O a doua situație ar fi cea în care există anumiți candidați care atacă în mod constant comunitatea respectivă. În această situație, preotul trebuie să apere comunitatea, contracandidând, dar din postura celui care îndrumă la reflecție asupra chestiunilor în discuție. Este esențial ca preotul să caute să lămurească problema și să îndrepte pe cel ce se împotrivește comunității. Rostul preotului nu este să zdrobească pe adversar ci, asemenea lui Dumnezeu, să întoarcă din eroare pe cel ce greșește, slujind comunității. Dușmanul trebuie iubit și lămurit.
  3. A treia posibilă situație este cea în care alte culte încalcă principiul neutralității politice și manifestă partizanat politic, pentru propria comunitate. În spirit democratic, și preotul are îndreptățirea de a-și reprezenta proprii credincioși, prin urmare ar putea candida. Dar chiar și așa, preotul nu poate apela la partide politice, deoarece partidul lui sunt chiar credincioșii cărora le slujește. Un preot nu poate discrimina credincioșii pe motiv că aceștia au simpatii politice diferite. Similar, nu poate să se înroleze într-un partid politic, pentru că astfel ar arăta un dispreț față de credincioșii ce susțin alt partid politic. Din punctul acesta de vedere, partizanatul politic este chiar o pagubă la adresa comunității, în sensul în care el induce împărțirea comunității în „bisericuțe” politice. De altfel, se întâmplă deseori ca polemicile politice să atingă cote necreștinești. Însă, la Judecată, Hristos nu ne va întreba cu cine am votat sau cu ce partid politic am ținut, ci ne va întreba ce fapte am făcut. Partizanatul politic este, de multe ori, motiv de diminuare a dragostei creștine. Nu vom intra în Rai pentru felul în care am votat, ci pentru felul în care am iubit pe Dumnezeu și pe aproapele.   

Dar chiar dacă un preot intră în această cursă electorală, mai are de înfăptuit o sarcină grea. Conform Patriarhiei, pe timpul campaniei electorale, el va fi suspendat din preoție, pentru a evita riscul amestecării amvonului cu pupitrul electoral. Mi se pare un test teribil: să renunț, o vreme, la a fi Maria, pentru a convinge comunitatea că pot fi și Marta. Dilema vine mai ales din posibilitatea de a pierde: dacă nu obțin voturile comunității, cum mă mai înfățișez eu în fața ei? Îmi rămâne doar scuza că m-am înșelat în demersul meu, ceea ce nu e chiar confortabil.

2.  Cu cine votăm? Este o întrebare arhetipală. Unii chiar simt că n-au cu cine vota și nu se duc la vot.  Alții votează negativ, alții pozitiv. Câțiva aleg să-și anuleze votul, mâzgălind pur și simplu buletinul de vot. Există chiar o discuție asupra obligativității votului. Între atâtea dileme, eu am una: cu cine votez, dacă tot am dreptul la vot (știți cât s-a murit pentru acest drept)?

Încerc creionarea câtorva principii după care m-aș ghida în teribilul proces de a pune ștampila pe un candidat (practic, de a-mi încredința viața lumească în mâinile lui):

  1. Să fie credincios lui Dumnezeu și responsabil față de comunitate, având la activ realizări concrete. Contrar părerii că nu ai cum să măsori credința cuiva, există un barometru infailibil: fapta. Hristos spune că orice om se cunoaște după fapte, după cum pomul se cunoaște după roade: „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. (…) De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Iar Sfântul Iacov scrie: „credinţa fără de fapte moartă este”.  Nu mă simt atras de cei care n-au făcut nimic până să intre în politică, aceasta fiind singura lor faptă remarcabilă: s-au făcut politicieni doar ca să candideze. E semn că vor doar beneficiile funcției, nu și greutatea ei. Apropos, ca paranteză: după ce discuții interminabile căutau să ne lămurească în trecut de beneficiile votului uninominal, iar ne întoarcem la liste? De asemenea, fug ca diavolul de tămâie de cei care, fiind deja în zona politică sau administrativă, n-au produs nimic pentru comunitate. Sau, mai rău: au făcut ceva, dar doar pentru ei: conturi, case, mașini, terenuri etc. Poporul zice despre aceștia că „doar au muls” (cu variantele „tuns” sau „jumulit”) însă n-au și „păstorit” pe alegători. Eu nu sunt contra răsplătirii celui ce conduce o comunitate. Dar... să fie răsplată, adică plată pentru ceva, nu pentru vid.
  2. Respect și responsabilitate față de viață, om și libertate.  Această treime de valori sunt indispensabile comunității. Cine nu respectă viața în sine, omul și libertatea acestuia nu are ce să caute la cârma unei comunități, pentru că ar însemna să fie din start contra celor ce îl votează. Pui lupul paznic la oi?
  3. Apărarea moralei creștine. Esența acesteia este iubirea. Cum aș putea vota pe cineva care, nerespectând această morală, dă dovadă că nu mă iubește? Cel ce fură, cel ce practică mita, cel ce este demagog, cel imoral în familie sau comunitate, cel ce calcă în mod repetat Decalogul, toți aceștia nu au de ce să primească votul meu, pentru că mă simt nerespectat sau chiar în pericol. Desigur, toți greșim, nu există infailibilitate electorală, dar cred că integritate poate exista. De aceea, nu mă simt atras de dezbaterile electorale unde se practică exclusiv vânarea greșelilor contracandidaților. E semn de meschinărie sufletească.
  4. Preocuparea pentru dezvoltarea rațională a comunității (indiferent de domeniul abordat: sănătate, utilități, transport etc). Votez pe cel capabil să-mi prezinte un plan fezabil în legătură cu ce vrem de la noi pe următorii patru ani. Sunt sătul de propuneri fantasmagorice, viziuni abisale, vise neîmplinite, lapte și miere pe toate drumurile, ba chiar și de tentativa de a crede că urbea mea poate deveni Raiul pe pământ. Sunt conștient de posibilități, resurse și dificultăți astfel încât să nu mai cred în tot felul de „proiecte”. Doresc rezolvate problemele cele mai urgente ale comunității mele,  nu țin ca urbea mea să devină brusc o navă inter-galactică. Dacă nu aud problemele și soluțiile de la candidat, înseamnă ori că n-are habar de ele, ori că nu-i pasă. Și atunci, de ce l-aș vota? Aici includ și un alt slogan electoral, auzit din ce în ce mai des: „restartul”/ „resetarea” localității. Mi se pare cam anost. Ce anume restartăm? Dezastrul, ineficiența sau incompetența unor edili? Că lucrurile bune făcute până atunci nu prea ai cum să le resetezi.
  5. Preocupare pentru educație și cultură. Deși discuția pe bugete, ziduri și străzi este o tendință specifică materialismului contemporan, comunitatea nu are numai nevoi materiale. Ne trebuie apă și asfalt în aceeași măsură cu care ne trebuie educație și cultură. Căci dacă nu le avem, ajungem să folosim neînțelept atât apa cât și asfaltul. „Leu care răcneşte şi urs flămând este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac”, spune înțeleptul împărat Solomon. Și nu se referă doar la poporul sărac material. Mă ia spaima când văd un candidat care, bazându-se pe psihologia maselor, încurajează electoratul cu mici, bere, găleți sau alte „bomboane” electorale. „Luarea de prost” a electoratului duce, inevitabil, la batjocorirea comunității. Votul e ca un bumerang: spune-mi cine votează, ca să-ți spun ce-o să iasă.
  6. Demnitate și realism în discursul public. Cine practică limbajul suburban, lipsit de scrupule, plin de invective sau lipsit de respect pentru dialog n-are de ce să-mi cucerească votul. Similar, cel ce vorbește elegant, elaborat, dar fără conținut sau, mai grav, eludând răspunsuri punctuale, n-are cum să fie votat de mine, pentru că nu-mi transmite nimic, mai grav, mă înspăimântă cu aplecarea spre viclenie, fariseism sau dublu-limbaj. De asemenea, mă lasă indiferent discuțiile strict politice, unele ajunse simple răfuieli verbale între diverse persoane sau găști numite partide, din care cetățeanul nu se alege cu nimic. Și observ că această abordare electorală este greu de părăsit în România. Semn că o parte a candidaților sunt fie imaturi politic, fie vicleni, pe principiul „oferim tot ce e nevoie, doar să ajung la putere”. Perfidie politică mai mare ca asta nu cred că există.
  7. Apărarea și promovarea comunității în relația cu alte entități administrative (județene, naționale, internaționale). O comunitate nu trăiește ruptă de lume. Mi-ar plăcea ca cel ales să se zbată în atragerea de fonduri, resurse, politici favorabile pentru comunitate. Iar dacă, prin aceasta, reușește să și promoveze comunitatea ca model pentru alte entități administrative, cu atât mai mult îmi va câștiga votul. Pentru că mă interesează foarte tare ca cele bune să se audă peste șapte mări și țări, nu peste șapte ani.  

După toate acestea, mai am o singură întrebare: am cu cine să votez? Dacă nu, oare să candidez?

De la același autor

Ultimele din categorie