Suferinţele Bisericii

Vieţaşi ai acestei lumi, alte sărbători ne cotropesc pentru a ne face să le uităm pe cele bisericeşti.

Biserica suferă în această lume, simplu, pentru că nu este din această lume. Biserica nu este o instituţie. Instituţiile pot fi definite, adică pot fi cuprinse între nişte hotare, între limitele unei definţii. Biserica nu are hotar, nu poate fi limitată. Ea are veşnicie în timp şi-n spaţiu, dincolo de timp şi dincolo de spaţiu. De aceea, Biserica a suferit, suferă şi va suferi aici. În afara Învierii totul este suferinţă în Biserică. Suferinţă care duce, însă, la Înviere. Biserica şi Învierea sunt sinonimele care se conjugă (a fi bisericos şi a învia) nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la timpul veşnic. Omul realizează veşnicia prin Biserică, iar Învierea nu este posibilă în afara Bisericii, ca şi Mântuirea. Şi totuşi... există o suferinţă a Bisericii ante şi post Învierii.

Întotdeauna suferinţa mea este şi suferinţa Bisericii, rareori însă suferinţa Bisericii este şi suferinţa mea. Nu există un inm închinat suferinţei mai frumos decât Cartea lui Iov:

că suferinţa-n sine nu iese din pământ

aşa cum nici durerea nu-i odrăslită-n munţi

ci omul e acela ce naşte suferinţa

precum vulturii tineri se-avântă spre-nălţimi (Iov 5, 6-7)

Suferinţa este o putere care-l înalţă pe om precum pe vultur îl înalţă vântul. În Cazanele Dunării mai trăieşte o specie de vulturi numită vânturar. Simte vântul şi vânează potrivit şoaptelor acestuia. Omul nu poate vâna Învierea decât prin suferinţele Crucii, adică ale Bisericii.

Acestea sunt multe, ştiute şi neştiute, voite şi nevoite, pricinuite şi însuşite, dar cele mai aprige sunt trei: vorba dezlânată, nădejdea în bani şi în cetăţi şi uitarea de Înviere.

Vorba dezlânatăeste ca un fuior ce toarce nisip şi nu lână (miridă); ea tinde să cuprindă întreg limbajul liturgic înlocuind, de dragul înlocuitorilor, până şi prepoziţia cu prin prepoziţia în, adică înlocuind o stare cu un loc, îndepărtând Cuvântul prin cuvinte de Sfânta Cruce.

Punerea nădejdilor în bani şi în cetăţieste o suferinţă care schimbă până şi poziţionarea (aşezarea) în spaţiul eclesiastic: slujitorii jertfei euharistice riscă să rămână în mâini cu un microfon, să piardă Crucea, Cârja sau Sfintele Daruri. Punerea nădejdilor în bani (fie aceştia şi europeni) şi în cetăţi (fie acestea şi vechi reşedinţe episcopale) se poate traduce prin termenii: strategie, proiect, fonduri, parteneriat, program, finanţare, cooperare ş.a.m.d., termeni ce sunt tot mai des alăturaţi celui de Binecuvântare.

Uitarea de Înviere este o altă aprigă suferinţă a Bisericii. Hristos a înviat nu pentru El, ci pentru noi, El înviază în fiecare duminică, în fiecare Liturghie, în fiecare sărbătoare; noi uităm să ne sărbătorim Învierea din fiecare clipă, ne amintim de Ea doar o dată pe an şi atunci pentru câteva zile, maxim pentru o săptămână, Cea Luminată, nici măcar nu păstrăm această amintire până la Înălţare şi ne întrebăm de ce suferim, de ce ne simţim grei, de ce nu putem zbura, de ce nu ne putem înălţa. Vieţaşi ai acestei lumi, alte sărbători ne cotropesc pentru a ne face să le uităm pe cele bisericeşti. Ziua Europei, Ziua Mediului, Ziua Femeii, Ziua Presei, Ziua Bărbatului, Zilele Cetăţii cutare etc. ne împiedică să transformăm Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie, cum ar spune poetul R. M. Rilke, chiar prin suferinţele Bisericii, suferinţe care ar trebui să fie, în primul rând, suferinţele noastre.

Hristos a înviat!

Citește alte articole despre: biserică, suferinţă, Inviere, binecuvântare

De la același autor

Ultimele din categorie