Ce înseamnă a iubi pe cineva cu adevărat? Întrebarea, pusă de nenumărate ori, primeşte un răspuns neaşteptat dacă este afirmată în contextul existenţial creştin. Marele filozof Gabriel Marcel consideră că sentimentul de iubire se concretizează  printr-o formulă neaşteptată. „A iubi pe semenul tău înseamnă a-i spune: Tu, tu nu vei muri niciodată”. Aparent, afirmaţia este greu de situat în contextul obişnuit al relaţiei dintre oameni, unde sentimentul de dragoste se estompează în faţa unor declaraţii de iubire superficiale şi formale, devenite banale prin repetiţie şi prea adesea triviale. A iubi pe cineva, învăţăm acum, înseamnă a sublinia realitatea existenţială a omului restaurat prin Iisus Hristos, capabil să afirme dorinţa de a se autodepăşi şi a spori spiritual pentru dobândirea vieţii veşnice. Dragostea este o apoteoză a încrederii în persoana iubită şi, în acest sens iubirea se stilizează ca esenţă a relaţiei dintre noi, după modelul dragostei dumnezeieşti.

          Gândirea existenţială a lui Gabriel Marcel depăşeşte sistemul conceput de Sartre, care recunoştea omului doar capacitatea de a acţiona pentru dobândirea libertăţii individuale. Libertatea fără credinţa în Dumnezeu şi fără iubirea semenilor tăi este o simplă formulă teoretică, o încercare de „umanizare” a ateismului. Ce sens are libertatea într-un univers în care omul este singur, izolat şi fără speranţa vieţii veşnice? La ce-i serveşte să fie liber când nu poate împărtăşi nimănui, nici lui Dumnezeu şi nici oamenilor, bucuria şi triumful de a fi reuşit să-şi depăşească starea care-l priva de libertate. Pentru Gabriel Marcel omul este important, şi-şi sporeşte importanţa, prin însuși faptul că există, iar existenţa înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu. Această realitate a condiţiei umane estompează faptul că omul „are”, că „posedă” şi că posedă capacitatea de a „deţine” o bunăstare limitată la normele de viaţă materialistă. Materialismul transcende, se preface în spiritualitate prin credinţa în Dumnezeu, iubire şi devotament. Abia astfel libertatea începe a fi posibilă şi devine realitate, după ce dragostea de a trăi în comuniune depăşeşte pofta de a „avea”.

          Dumnezeu răspunde imediat chemării noastre. Când trăim doar pentru a fi şi mai bogaţi decât atunci când eram deja bogaţi, suntem asemenea nisipului deşertului care se încinge din ce mai ce mai tare în bătaia necruţătoare a soarelui. Nimic nu se mişcă în pustiul fierbinte, nici un nor nu pluteşte pe cer, nici o pasăre nu se încumetă să zboare peste iadul uitat de Dumnezeu. Dorinţa de a scăpa din el începe la fel cum începe şi furtuna de nisip, care zguduie deşertul şi-l scoate din nemişcarea bolnăvicioasă. Iar schimbarea este la fel de grea ca şi clipele celui care s-a nimerit să fie acolo când nisipul Saharei este purtat sălbatec de vânt, şi e aproape imposibil de respirat. Dar după ce furtuna s-a terminat şi vântul s-a potolit, schimbarea este evidentă şi binefăcătoare. Aerul proaspăt ne schimbă gândurile şi aspiraţiile.

          Dumnezeu răspunde imediat aşa cum stă scris: „De mă voi sui în cer, Tu eşti acolo. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” ( Psalmul 138, 8-10). Pentru că nimic pe lumea acesta nu este mai evident şi mai statornic decât dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă. În Dumnezeu viaţa primeşte un echilibru inedit care conferă acesteia o deschidere către eternitate, o nemurire exprimată şi prin iubire, aşa cum o înţelege Gabriel Marcel. Fiecare zi care trece este dovada acestei realităţi existenţiale. Între 2005 şi 2010 timpul a şters urmele secolului care tocmai trecuse, la fel ca toate celelalte de dinainte. Au murit pe rând, ultimul veteran din primul război mondial, apoi ultimul supravieţuitor al scufundării vasului „Titanic”. Chiar şi broasca ţestoasă Harriet, care se născuse pe la 1830 şi despre care se povesteşte că a fost adusă în Europa de Charles Darwin, a murit în 2006.

          Din acest motiv viaţa nu este importantă prin cât trăieşti, ci prin cum trăieşti. Nimeni nu este interesat de o viaţă lungă în ani, ca a unei broaşte ţestoase, ci de o existenţă unde chiar şi timpul, mai scurt sau mai lung, să fie privit ca dar de la Dumnezeu. Singură dorinţa de a ajunge în rai ne îndepărtează de capcana deşertăciunii şi ne ajută să rămânem înţelepţi.

          Atunci nu vom muri niciodată.