Anestezie şi antisepsie

Descoperirea anesteziei generale şi a antisepsiei au determinat o adevărată revoluţie în chirurgie. Aceste descoperiri, care au aparţinut în principal celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, au permis ca, în următorii 150 de ani, chirurgia să avanseze mai mult decât în cei cinci mii de ani precedenţi.

Înainte de apariţia anesteziei generale, combaterea durerii se făcea cu diverse substanţe (cu rezultate foarte modeste). Alcoolul, opiul, mătrăguna sau fierturile de haşiş dădeau o minimă reducere a durerii, dar măreau dificultatea comunicării cu pacientul, care, adesea, se zbătea, efectuând mişcări necontrolate. De aceea, existau întotdeauna, în cazul acestor operaţii, 4-5 indivizi care aveau rolul de a ţine nemişcat pacientul operat.

Istoria ne-a păstrat şi unele cazuri ieşite din comun, cum a fost aceea a muzicianului italian Guglielmo Bonfoco, căruia i s-a făcut amputaţia unui picior fără anestezie, pacientul solicitând doar, ca în timpul operaţiei, să fie lăsat să cânte la acordeonul său.

Prima operaţie reuşită cu anestezie generală a fost efectuată la 16 octombrie 1846, de către William Morton, un dentist american. Acesta a folosit eterul, la sfatul unui chimist, Charles Jackson. El a încercat eterul mai întâi pe câini, apoi a extras unui pacient un dinte, sub anestezie. Încurajat de acest rezultat, a făcut o demonstraţie în faţa corpului medical din Boston - USA,  dând anestezie unui pacient, căruia chirurgul i-a extirpat, fără dificultate, o tumoră din zona gâtului.

Un an mai târziu de la această încercare, în Scoţia, un obstetrician, Sir James Simpson, a înlocuit eterul cu cloroformul. Criticilor făcute de către Biserica Anglicană privind utilizarea, la naştere, a anestezicului menţionat, Simpson le-a răspuns că şi Dumnezeu, când a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, l-a scufundat pe acesta din urmă într-un somn adânc, adică l-a anesteziat. Chiar regina Victoria, la naşterea celui de-al optulea copil, în 1853, a cerut să i se facă anestezie, deoarece nu mai putea suporta durerile facerii. Ulterior, metodele de anestezie cu eter, cloroform şi protoxid de azot s-au răspândit în lumea întreagă.

În 1874, în Franţa, Pierre Oré a realizat prima anestezie intravenoasă, metodă care s-a generalizat abia după 1902, când a fost descoperit barbitalul (cunoscut sub denumirea de Veronal).

În 1884, Karl Koller a utilizat prima oară ca anestezic local cocaina, pentru chirurgia oculară. Cocaina nu se mai foloseşte astăzi în acest scop, deoarece s-au descoperit anestezice locale mai puţin toxice.

Cam în aceeaşi perioadă, francezul Pasteur a descoperit că microbii determină infecţiile care pot duce la deces în urma intervenţiilor chirurgicale. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, britanicul Joseph Lister, plecând de la observaţia utilizării acidului carbolic pentru înlăturarea mirosului urât care provenea de la dejecţii, a avut ideea să pulverizeze această substanţă pe locul operaţiei. A observat că nivelul infecţiilor post-operatorii a scăzut considerabil (înainte de folosirea antisepticului mortalitatea după amputaţie era de aproximativ 50%, iar după folosirea acidului carbolic ea a scăzut la 15%). Utilizarea antisepticelor s-a dovedit de un real folos pentru chirurgi în timpul Războiului franco-prusac (1870-1871), scăzând semnificativ numărul de decese post-amputaţie.

Avantajele folosirii antisepticelor au fost recunoscute în întreaga lume abia după ce Lister a devenit şeful Catedrei de chirurgie de la Colegiul Regal din Londra, în 1877. Atunci, a efectuat câteva demonstraţii reuşite (printre care şi fixarea cu sârmă a fracturilor de rotulă), care au convins nu numai pe britanici, ci şi pe americani despre eficacitatea antisepticelor.

Citește alte articole despre: Anestezie, antisepsie

De la același autor

Ultimele din categorie