Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană

Social

Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană

    • Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană
      Mamaie Floarea

      Mamaie Floarea

    • Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană
      Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană

      Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană

    • Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană
      Medalia dăruită de statul ucrainian

      Medalia dăruită de statul ucrainian

    • Povestea românului care a fugit de teroarea siberiană
      Mănăstirea Bănceni văzută din satul Ștreanga

      Mănăstirea Bănceni văzută din satul Ștreanga

Copiii și-au învățat istoria din povestirile bunicilor, iar bucuria de a vorbi limba română e neprețuită. În Ucraina, foștii bucovineni deapănă amintiri dureroase la gura sobei. Războiul cel mare a lăsat multe urme, dar credința și tradițiile sunt parte a sufletului care încă mai simte românește. Poveștile de la începutul verii lui ´40 capătă bravură când sunt rostite cu înțelepciune. Ștreanga, raionul Hliboca, este un sat cu o mână de bătrâni care nu au uitat cât de aproape e granița românească. 

„Fratele meu tot fugar se numea”

Și-au lipit case noi din lut proaspăt, au adunat lucruri în cutii mari de zestre și le poartă de grijă celor mai tineri, să păstreze neatinsă credința strămoșilor. În zare, pe deal, străjuiește semeață mănăstirea Bănceni. E cale de o jumătate de ceas până acolo, dar, în diminețile liniștite, glasul clopotului străbate văzduhul.

„În ´40 se punea lacăt pe un pământ ce avea să ne fie interzis. Când a fost războiul.” Mamaie Floarea încă mai are în suflet tristețea. Basmaua tocită îi dezvelește șuvițe rătăcite de păr alb, iar bujorii sunt conturați frumos de aerul rece. Trage aproape traista plină de fotografii. „Eu am făcut nunta în ´49. Eu... grăiesc de amu’”. Gheorghiță, strănepotul cu ochi înflăcărați și obraji pistruiați, se așează lângă bătrână și-i așteaptă povestea.  

„Cel mai aproape e pe la noi, dacă vrei să treci dincolo. Acum au închis drumul, dar înainte, prin fața casei ăsteia treceau sovieticii să-i prindă pe fugari. Badea Zaharia, fratele meu, tot fugar se numea, pentru că pe toți aiștia mai tineri îi lua și îi ducea dincolo, la Rusia, la moarte. Stam toată noapte într-un huci și păzeam. Mama plângea și răcnea pe afară «puiu mamii, dragu’mamii!». Dacă îl prindea, era mort”.

A înfruntat moartea de dragul mamei

De frica gulagurilor siberiene, Zaharia stătea ascuns în podul casei, păzit de sora cea mai mică, Floarea. Când simțea pericolul unei noi razii, trecea granița pe furiș. I se părea mai sigur. Profita de nopțile liniștite, fără lumina rachetelor inamice, și-i ajuta și pe alții să treacă cu el. „A luat cu el și o copilă. A dus-o în spate. Trecea premanent, dar pericolul era mare. Îmi povestea că sârmele erau dese și umblau grănicerii cu câini. Dacă îl prindeau, acolo îl împușcau. Dar Dumnezeu era cu dânsul și scăpa. Și-i spunea mămucăi: «Mamă hăi, pentru tine mă întorc acasă. Dacă n-ai fi matale, aș rămâne acolo, n-aș mai risca». Dacă nu o avea pe mămuca, sigur nu mai făcea el așa. Dar venea aici să o îngrijească, pentru că era tare bolnavă și simțea că are să-l piardă mai devreme sau mai târziu”.

Pentru mamaie Floarea amintirile nu mai au limpezime. Se încurcă des și ochii îi lăcrimează.

„Și a făcut drumurile astea până în vara lui ’44, când nu s-a mai putut. În anul ăla, a trecut definitiv. Înainte de a se pune granița pentru totdeauna, megieșii au simțit  și au profitat de moment. Care și cum o putut, s-o dus. Pe Zaharia l-a rugat un învățător să-l treacă dincolo cu un car cu boi. În Dorohoi, învățătorul a uitat de fratele meu”. Zaharia nu s-a mai putut întoarce la ai lui. Singura rudă din România era fratele mai mare, Dumitru, stabilit în București. Până a plecat la el, a stat o perioadă la Crucea Roșie. Ajuns în capitală, se angajează la o moară, se căsătorește și devine tatăl a trei copii. Pe băiat l-a invățat de mic să devină preot, după cum și-ar fi dorit și mama sa pe care timpul îl lasă cu greu să o revadă.

Abia după 20 de ani de demersuri reușește să obțină actele pentru a trece legal granița să-și reîntâlnească familia, înainte de moartea mamei. Participă la înmormântarea acesteia și, la puțin timp după prima călătorie legală în Ucraina, se îmbolnăvește și moare în România.

Povestea tristă a unei familii

Zaharia era cel mai mic dintre frații Floarei. Pe cel mare, Dumitru, l-au lăsat să treacă în România fără a se mai întoarce vreodată. Gheorghe, al doilea frate, moare în război, pe frontul românesc, două dintre surorile mai mari au dispărut în Siberia, în lagăre, iar Maria, sora cea mai apropiată de vârstă cu ea, a reușit să fugă de sovietici înainte să fie urcată în trenul care ducea spre nordul temut, dar moare în încercarea de a se întoarce acasă. Tatăl primește trei gloanțe în piept în primul Război Mondial, iar mama paralizează.

După ce se căsătorește, în ’49, Floarea dă naștere la opt copii. De curând, statul ucrainian a decorat-o cu o medalie. „Am primit medalie, pentru că am mulți copii”.

Credința bătrânei Floarea e la Domnul. De curând, i-a murit una din fiice, dar obrajii brăzdați de greutatea vieții s-au obișnuit cu lacrimile. „În dimineața asta m-am împărtășit. Nu vreau să mă găsească nepregătită, țațică”. Așteaptă moartea cu seninătate, s-a obișnuit cu ea.

„Toată Ștreanga colcăie de povești, dar niciunul nu a mai fost ca badea Zaharia. El tare o mai fost curajos. A învățat să fugă de aieștia chiar atunci, când puteau să-l omoare. Gândiți-vă la asta!”

Își pleacă într-o parte capul și suspină. „E mare Dumnezeu, e mare... Dacă era și mămuca aici, sărmana! Am trăit să-l revăd pe băiatul preot al fratelui meu Zaharia. După cât timp oare? O viață de om”. După mai bine de 40 de ani.