Tinerii și Biserica – „Când dau de greu, știu unde să se întoarcă”

Dacă ei cresc în biserică – cum zicea Cioran, „păi eu am crescut cu gust de prescură și miros de tămâie în nas” – indiferent la câți ani ajung, când dau de greu, știu unde să se întoarcă. Când dai de greu, e suficient să guști dintr-o prescură și imediat ți se refac puterile sufletești. E suficient să tămâiezi casa – ca în copilărie – și imediat ți se refac puterile sufletești, prinzi curaj! Sunt structuri sufletești care nu vor fi șterse niciodată din existența noastră.

Majoritatea credem că dacă noi ne creștem copiii în biserică, copiii vor ajunge la paisprezece-cincisprezece, șaisprezece, douăzeci, și vor fi tot în biserică. Nu prea mai e așa! La vârsta de paisprezece-cincisprezece ani, copiii încep să se rupă de biserică datorită anturajului. Se întâmplă în viața unui elev de paisprezece-cincisprezece ani o transformare complexă și nu pentru că și-o dorește el, ci pentru că mediul în care trăiește îl supune unui stres infernal.

Sunt multe bancuri pe tema copiilor credincioși. Nu știți cât bullying se practică pe tema asta în școală pentru că unul dintre copii ține post sau unul are iconițe în penar. E multă bășcălie pe tema asta. Stresul unui copil credincios care vine la biserică este amplificat de zeci de ori în școală unde colegii lui pun niște tensiuni uriașe pe el! „Haide cuvioaso, tu nu te machiezi, nu te fardezi?” Dar parcă noi am uitat, n-am trecut prin aceleași etape. O școală publică, unde sunt copii de toate categoriile, vin copii cu toate influențele, sigur că trend-ul este spre desacralizare. Oricât am dori noi să facem din școală un proiect spiritual, nu va fi asta. Și ne ajută cu ghilimelele de rigoare și mass-media unde temele principale știți care sunt... Vreți să vă spun ce discută copiii la paisprezece ani în școală? Despre Catedrala patriarhală, cât e de utilă sau nu, despre valoarea preoților, despre banii bisericii, despre aurul bisericii. Și unde găsim temele astea? În mass-media! Deci, ei preiau precum curcanul care vede ceva strălucitor și înghite, așa preiau și copiii noștri informații din mass-media fără să le digere.

 Și la copiii mei am aflat astfel de teme. Un lucru pe care încerc să îl discut permanent, avem o oră pe zi de discuții – pentru că o duc la școală, o iau de la școală și în drumul spre școală stăm de vorbă pe diferite teme. Iar conglomeratul școlii e un mozaic. Tensiunea spirituală la care noi ne supunem copiii noștri – uneori fără discernământ – îi face pe copiii noștri să aibă o atitudine refractară și să se întoarcă puțin împotriva bisericii, să nu-și mai dorească să facă parte din comunitatea bisericii. Dar nu mă tem! Pentru mine nu e o problemă. E o etapă normală din viața unui tânăr.

Am făcut o altă chestiune – pentru că acești tineri pe la paisprezece-cincisprezece ani încep să se distanțeze. Am zis așa, hai să nu trecem peste voia lor – pentru că am putea să vorbim cu părinții să-i oblige să vină la biserică – dar am zis hai să nu trecem peste voia lor. Și ce am făcut? Pentru că avem acum, ne-a lăsat Dumnezeu telefoane inteligente, televizoare inteligente, aproape totul e mai inteligent decât noi. Și uneori le folosim doar pentru lucruri superficiale. „Ce faci? Cf? Bn.” Putem sa facem mai mult cu ele.

Drept urmare, l-am rugat pe diaconul nostru să creeze un grup de whatsapp pentru toți tinerii aceștia adolescenți care s-au desprins ușor, ușor de biserică. Și păstrăm legătura cu ei permanent. Zilnic părintele diacon le trimite câte-o poveste, le explică câte-o chestiune, vorbește cu ei, îi întreabă pe fiecare: „Cum ești?, Ce-ați mai făcut?, Ce-ați mai văzut?, Ce-ați mai auzit?”. Se preocupă de ei, chiar dacă nu mai vin des la biserică, dar discuțiile acestea îi țin pe ei în legătură cu noi. Ei văd că noi ne rugăm pentru ei, ei văd că ne pasă, că nu ne sunt străini. Ei văd că nu sunt judecați, ei văd că nu sunt condamnați pentru faptul că nu mai vin așa des la biserică. Au rămas într-o legătură cu noi. Toate lucrurile acestea ajută. De ce? Pentru că după cum spuneam, un om adult are nevoie de rădăcini, are nevoie de structuri solide în el.

Un tânăr plecat în Anglia – care s-a întors ulterior în țară în vizită – a venit într-o zi la slujbă și când a intrat în biserică, eu cădeam. Cădeam cu cădelnița cu tămâie și când am trecut pe lângă el, a început să plângă. Și m-am gândit, zic: „Ce-o fi cu el oare? Ce s-a întâmplat?”. După slujbă l-am oprit ca să-l întreb ce s-a întâmplat. Auziți ce-mi spune: „Părinte, când am intrat și am simțit mirosul de tămâie mi-au dat lacrimile instantaneu. Nici măcar n-am putut să le controlez!”. Deci el crescuse așa, cu mirosul de tămâie.

Marcel Proust scrie o carte teribilă – „În căutarea timpului pierdut” – în care explică cum un gust, o prăjitură îi provoacă o explozie de amintiri, pentru că prăjitura era făcută de bunica lui și când a gustat din ea, s-a întors de fapt în copilărie, adică și-a redescoperit rădăcinile. Eu asta spun și cu copiii noștri, adică, dacă ei cresc în biserică – cum zicea Cioran, „păi eu am crescut cu gust de prescură și miros de tămâie în nas” – indiferent la câți ani ajung, când dau de greu, știu unde să se întoarcă. Când dai de greu, e suficient să guști dintr-o prescură și imediat ți se refac puterile sufletești. E suficient să tămâiezi casa – ca în copilărie – și imediat ți se refac puterile sufletești, prinzi curaj! Sunt structuri sufletești care nu vor fi șterse niciodată din existența noastră.

(Fragment din interviul cu pr. Visarion AlexaDespre educația copiilor, cu părintele Visarion Alexa: „Bătaia nu e ruptă din Rai!. Puteți viziona interviul complet aici)

De la același autor

Ultimele din categorie