Academicianul Gheorghe Scripcaru s-a strămutat la cele veşnice

3 Octombrie 2012 Documentar
 

Am săvârşit slujba de înmormântare a d-l prof. univ. dr. Gheorghe Scripcaru care, timp de jumătate de secol, a descifrat în cele peste 40 de mii de autopsii tainele morţii fizice. În completarea actului de cunoaştere a omului vin şi cele peste 40 de mii de expertize psihiatrice, cele peste 20 de mii de explorări genetice şi peste 80 de mii de dozări toxicologice săvârşite cu toată acrivia ştiinţifică în timpul vieţii domniei sale.  Sigur, absoluta cunoaştere a omului, în totul lui, aparţine numai lui Dumnezeu.

Am putea spune că, graţie profesiei domniei sale, el a fost un om mereu pregătit pentru moarte, ca unul ce s-a aflat permanent în proximitatea ei.

Aşa se şi explică faptul că domnul profesor şi-a pregătit momentul sfârşitului propriu până-n amănunt.

Caracterul inexorabil al morţii l-a obligat - în calitatea sa de profesor în cele ale medicinei legale - să o privească prin sensul pe care ea îl dă vieţii. Era conştient de faptul că numai o viaţă trăită demn, în Dumnezeu, poate conferi omului acea moarte întru nemurire.

Adesea îi plăcea să spună, şi chiar a scris, că moartea nu se poate cuceri decât prin nemurire; seninătatea în faţa morţii decurgând pentru el din respectul său absolut pentru o viaţă trăită în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Da, şi-a trăit viaţa în Dumnezeu. Nu puţine i-au fost momentele când împreună cu distinsa sa familie şi cu prietenii de suflet s-a retras întru meditaţie, fie la Mănăstirea Neamţ, fie la Mănăstirea Vorona.

Trăia la cote maxime în anturajul mănăstirii bucuria Învierii şi a Naşterii Domnului, încercând să descifreze şi să înţeleagă taina săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Avea nenumărate cunoştinţe printre oamenii de ţinută ai Bisericii. Unii dintre ei au fost ovaţionaţi cu cuvinte preţioase în scrierile domniei sale.

A fost un Om adevărat. Un om a cărui viaţă s-a transformat prin actul creator într-o ofrandă dăruită lumii şi lui Dumnezeu cu generozitate.

Esenţa vieţii sale este concentrată în bogata sa operă ce însumează peste 25 de titluri de cărţi - manuale de medicină legală, drept şi deontologie medicală; monografii, lucrări de specialitate, cuvântări la nunţi şi înmormântări şi peste 300 de articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Nu puţine au fost recenziile sau prefeţele unor cărţi.

De altfel, domnia sa a arătat în nenumărate rânduri cum omul se poate sustrage morţii fizice prin creaţie.

Prin actul creator, conştiinţa morţii domniei sale devenea mai bogată în împliniri.

Opera sa rămâne întru triumful iluminării generaţiilor care vor urma. Rămâne pâine pentru eternitate şi izvor care va da de băut apă proaspătă multor generaţii. Cărţile domniei sale vor avea parte de examinări ce vor cântări fertilitatea ideilor conţinute.

De altfel, biografia oamenilor se încheie pentru a lăsa loc operei să-şi urmeze drumul. Sau cum spunea Noica: „Sunt în ceea ce am scris. Şi dacă lucrările mele nu sfârşesc odată cu mine, atunci voi sfârşi a doua oară odată cu ele. Este bine să sfârşim pentru că, numai moartea, am spune noi, întru Înviere, este laboratorul vieţii eterne“. Aşa se face că oamenii, care au ştiut să se înveşnicească, prin actul creator, nu mor, ci durează în timp, în istorie şi în veşnicie.

Prin actul creator, profesorii nu mor niciodată! 

Însă, în spatele realizărilor domniei sale a stat, ca un înger veghetor, cum adesea îi plăcea să spună, distinsa sa soţie, doamna prof. univ. dr. Georgeta Scripcaru, personalitate de o ţinută morală şi intelectuală ireproşabilă. Da, în actul creator, tihna din familie este esenţială.

Adevărul este că domnul profesor a fost un familist prin excelenţă. El însuşi mărturisea în lucrarea „Un raport de fidelitate faţă de el însuşi“: „Împreună cu soţia mea, cu care m-am căsătorit în anul V de facultate, colegi fiind, am parcurs toate dilemele vieţii, precum şi bucuriile muncii medicale, ajutorul ei fiind preţios şi cu un ceas mai devreme oferit în ceea ce priveşte sfaturile de bine. Ea este cea care m-a însoţit în toate dificultăţile vieţii mele“.

Căsătoria domniilor lor a fost binecuvântată cu un fecior, Călin, astăzi profesor universitar, trecut, deşi tânăr, prin multe dregătorii.

Că a fost un familist prin excelenţă, aceasta reiese şi din lucrarea Eros şi Tanatos, publicată anul acesta la Editura Lumen, o lucrare ce cuprinde dimensiunea teologică şi cosmică a dragostei şi a morţii.

Da, domnul profesor a fost şi un bun teolog. Gândul permanent la moarte i-a conferit domniei sale această prerogativă „de bun teolog“.

Era un om care avea o minte cu sclipiri de piatră preţioasă.

Cursurile domniei sale erau captivante, bogate în conţinut, pline de dinamism exuberant, efervescenţă psihică şi entuziasm. Şi în acest sens, el a dus un trai comun cu profesiunea sa, prin care a slujit criteriile de excelenţă şi exigenţă didactică, favorizând afirmarea şi ierarhizarea corectă a valorilor. Întotdeauna a luat atitudine împotriva imposturii intelectuale.

Valoarea incontestabilă a domnului profesor Gheorghe Scripcaru a fost recunoscută nu doar în ţară, prin conferirea a nenumărate distincţii şi prin încredinţarea unor dregătorii, precum cea de director al Institutului de Medicină Legală şi rector al UMF-lui, ci şi în străinătate. Prezenţa domniei sale la nenumărate conferinţe ştiinţifice, în diferite foruri academice internaţionale, precum şi a nominalizării domniei sale în diferite enciclopedii stau mărturie în acest sens.

Lucrarea „Un raport de fidelitate faţă de el însuşi“ surprinde, în amănunt, întreaga viaţă a domniei sale.

Dincolo de capitolele şi subcapitolele care surprind datele biografice, activitatea didactică şi ştiinţifică, activitatea de asistenţă medicală şi medico-legală, publicaţii şi distincţii, în lucrarea sus-menţionată mi-a atras atenţia Epitaful, care se vrea a fi un fel de dare de seamă a d-lui profesor înaintea lui Dumnezeu.

Textul nefiind lung ca întindere, vă rog să-mi permiteţi să vi-l redau în întregime: „Mă transpun în preziua judecăţii mele supreme, în care trebuie să ofer totul. În faţa judecăţii divine, mă voi prezenta cu împovărarea păcatelor făcute şi voi aştepta înfricoşătoarea sentinţă. Sper să-mi pot prezenta dificultăţile şi dubiile vieţii pe care am consumat-o. În mod ideal, această judecată se va transforma într-o sărbătoare a cuvântului ultim. Eu mă voi strădui să-mi prezint, cu sinceritate, păcatele. Va fi un moment de purificare ultimă, în care voi încerca să conving că totul în viaţă mi s-a dat prin vocaţie, şi nu prin ambiţie şi fraudă. Că singura bucurie a vieţii mele a fost această vocaţie a iubirii şi credinţei în adevărurile ultime.

Îi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru că mi-a dat dorinţa nestăvilită de a şti, precum şi efortul de slujire a binelui şi că, în locul rugăciunii de a cere ceva material divinităţii, mi-a permis a o implora spre deschiderea drumului către această vocaţie.

Voi încerca, la judecata divină, a convinge că numai această vocaţie mi-a adus pacea sufletului şi că abnegaţia pentru ea a fost întărită mereu de Dumnezeu. Că prin această vocaţie am încercat a-mi converti păcatele în virtuţi şi sensibilitate pentru bine, sperând ca Dumnezeu să-mi disece, cu atenţie sfântă, eul meu, ca atunci când, în tinereţe, înfrângeam carnea, pentru a predomina spiritual în suferinţă şi mă întăream gândind că întotdeauna altul suferă mai mult decât mine.

În acest mod, relaţia mea cu religia a căpătat tenta sa mistică, motiv pentru care viaţa mea a devenit un permanent echilibru între mulţumire şi dificultate, între umilinţă şi resentimente neconsumate, între iubirea ca formă de cinste şi dragostea pentru frumosul spiritual, între refuzul de a-i cere lui Dumnezeu avantaje materiale şi lărgirea căii sacre de luptă pentru perfecţiune. Sper ca judecata divină să răspundă «necredinţei mele».

Mulţumind divinităţii pentru şansa dată de a nu muri prematur, mulţumindu-I deci pentru această longevitate în care trecutul este tot ce am mai de preţ pentru a veni la această judecată, cât şi pentru faptul că, chiar dacă viaţa fizică nu-şi mai proiectează lumina asupra viitorului cu aceeaşi vigoare, viaţa mea spirituală încă nu rătăceşte în obscuritate.

Voi mulţumi divinităţii pentru puterea de a munci pe care mi-a dat-o, pentru ca astăzi, trecutul meu să poată vorbi cu Dumnezeu şi să se prezinte cu smerenie în faţa Sa.

Totodată, în cuvântul meu, voi confirma că în poalele mamei şi în încrâncenarea de muncă a tatălui s-a aflat nucleul din fiinţa mea şi că, mai apoi, şcoala mi-a cultivat sensibilitatea ca osândă, dar şi ca binecuvântare a iubirii, chiar şi într-o lume rece şi cinică. Că profesorii şcolilor prin care am trecut m-au învăţat că viaţa nu este un dar, ci un împrumut de la divinitate şi care acum se află la vremea restituirii sale, că scrisul este o formă a rugăciunii adusă Creatorului şi că, prin munca de medic, am încercat să ridic omul către spiritualitate, deasupra atributelor biologice.

Îl rog pe Dumnezeu să releve că, indiferent de sentinţă, să perceapă judecata vieţii mele fără elogii şi regrete, astfel ca o floare pe mormânt să amintească ceea ce merită să rămână în amintirea lor din viaţa unui mort întru Înviere“.

Comentariile la acest Cuvânt sunt de prisos. Cert este că a gândit ca un teolog.

Fie ca demersurile profesorului emerit Gheorghe Scripcaru făcute întru stabilirea adevărului de-a lungul vieţii domniei sale să afle bunăvoinţa lui Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Îţi dorim drum bun spre împărăţia lui Dumnezeu, Magistre, şi te asigurăm de rugăciunile noastre, în semn de recunoştinţă pentru frumoasa şi rodnica noastră colaborare de mai bine de 15 ani în cele ale scrisului şi ale spiritului!

 

Cuvântul Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul rostit la înmormântarea prof. dr. Gheorghe Scripcaru, fost rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ Iaşi (între anii 1980-1990), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale, membru emerit al Academiei Internaţionale de Medicină Legală şi Socială.

Ultimele din categorie