Vechile Dumnezeieşti Liturghii

Catehism

Vechile Dumnezeieşti Liturghii

    • Vechile Dumnezeieşti Liturghii
      Vechile Dumnezeieşti Liturghii

      Vechile Dumnezeieşti Liturghii

În Siria şi în Egipt, până în secolul al XIV-lea, aceste Liturghii se săvârşeau regulat, aşa cum se săvârşeau Liturghiile bizantine la Constantinopol şi în eparhiile Patriarhiei ecumenice. Ele erau Liturghiile tradiţionale şi canonice ale acelor ţinuturi, care au fost cristalizate în decursul secolelor de către tradiţia lor liturgică.

Vechile Liturghii sunt multe. Silvestros Syropoulos, care este cel mai probabil viitorul patriarh de Constantinopol Sofronie I (1463-1464), în Amintirile sau Cuvintele sau Alcătuirile despre Sinodul de la Florenţa (1439) pe care le-a scris, spune că răsăritenii, în discuţiile lor cu latinii despre invocarea Sfântului Duh (epicleza) pentru sfinţirea Cinstitelor Daruri la Dumnezeiasca Liturghie, au invocat autoritatea Liturghiilor Bisericilor Răsăritului «care sunt mai mult de două mii» (10, 3). Numărul (două mii), oricum ar fi, este unul exagerat. Totuşi, ele sunt multe, în diferite limbi, în siriacă, în armeană, în coptă, în etiopiană, cele ale popoarelor creştine din Răsărit, şi în limba latină a popoarelor din Apus. Multe dintre cele răsăritene provin din traducerea în limbile ţinuturilor respective a vechilor anaforale greceşti. Dintre acestea se păstrează în limba greacă prototip Liturghia Sfântului Iacov, Liturghia lui Marcu, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Sfântului Grigorie Teologul şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a Sfântului Iacov. Un caz mai straniu îl constituie Liturghia din Constituţiile Apostolice, care se păstrează în cartea cu acelaşi nume, care este pusă pe seama lui Clement, papă al Romei, şi Liturghia Sfântului Petru, care este o traducere a celei romane, care s-a făcut şi s-a folosit adaptată de comunităţile greco-italiene din Italia de sud şi Sicilia. După aceste texte liturgice foarte vechi se săvârşea taina Dumnezeieştii Euharistii în Bisericile Ortodoxe din Răsărit până aproape de secolul al XlV-a. Astfel, Biserica Antiohiei - Ierusalimul avea Liturghia Sfântului Iacov şi pe cea omonimă a Darurilor, cea a Alexandriei avea Liturghiile lui Marcu, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Teologul şi pe cea a Darurilor a Sfântului Marcu, care nu se mai păstrează. Aceste Liturghii au căzut în desuetudine mai târziu, când din cauza condiţiilor istorice au slăbit în importanţă patriarhiile Răsăsitului. Atunci s-a răspândit şi impus şi în acestea tipul liturgic bizantin, cu Liturghiile lui cunoscute, a Sfântului Vasile cel Mare (diferită de cea alexandrină), a Sfântului Ioan Hrisostom şi a Darurilor mai înainte sfinţite. Însă vechile populaţii băştinaşe, care deja se diferenţiaseră de ortodocşi (melchiţi), sirienii şi copţii, au păstrat vechile lor tipuri liturgice ale Bisericilor Răsăritului şi le săvârşesc până astăzi în limbile lor locale.

În vremurile mai noi s-a făcut o încercare meritorie de readucere la viaţă a acestor Liturghii vechi ale Răsăritului, începutul s-a făcut cu Liturghia Bisericii Ierusalimului, care este pusă pe seama primului ei episcop, Iacov, fratele lui Dumnezeu, care avea mai totdeauna o autoritate specială şi era socotită opera Apostolului şi forma primară, din care au evoluat Liturghiile bizantine. S-au făcut şi diferite ediţii ale ei (Dionysios Latas, Hrisostomos Papadopoulos) şi a început pe alocuri să se săvârşească în ziua pomenirii lui (23 octombrie) sau în prima Duminică de după această dată, sau în Duminica de după Naşterea lui Hristos. Acelaşi lucru, la o scară mai mică, s-a întâmplat mai târziu cu Liturghiile Alexandriei, ale evanghelistului Marcu şi a lui Grigorie Teologul, precum şi cu Liturghia Darurilor ierusalimiteană a Sfântului Iacov. Totuşi, Liturghiile lui Vasile cel Mare şi Grigorie, cele alexandrine, au probleme în ceea ce priveşte restabilirea textului şi a rânduielii lor, deoarece se păstrează în manuscrise care cuprind numai replicile preoţilor, adică rugăciunile, şi nu cuprind cererile diaconeşti, răspunsurile poporului şi prevederile tipiconale.

În Siria şi în Egipt, după cum am mai spus, până în secolul al XIV-lea, aceste Liturghii se săvârşeau regulat, aşa cum se săvârşeau Liturghiile bizantine la Constantinopol şi în eparhiile Patriarhiei ecumenice. Ele erau Liturghiile tradiţionale şi canonice ale acelor ţinuturi, care au fost cristalizate în decursul secolelor de către tradiţia lor liturgică. În afara acestor regiuni, nu este de înţeles şi nici permis ca ele să înlocuiască vreodată rânduiala în vigoare. Ele se săvârşesc regulat, totdeauna cu permisiunea episcopului locului sau chiar de către acela, după o pregătire prealabilă foarte necesară a slujitorilor şi a poporului, fără diletantisme şi gesturi arbitrare. Săvârşirea lor este deosebit de binefăcătoare, deoarece ele reînoiesc şi reaprind evlavia liturgică şi interesul poporului, făcându-ne părtaşi la modul de cinstire a lui Dumnezeu al altor ţinuturi şi epoci şi dându-ne posibilitatea să cunoaştem alte forme liturgice ale lumii creştine. Ceea ce s-a impus să se facă pentru Liturghia ierusalimiteană, fără să fie obligatoriu, adică să se săvârşească legată de pomenirea Sfântului Iacov, se poate extinde şi la cele alexandrine, adică să se lege de exemplu cu pomenirea Apostolului Marcu, a Sfântului Grigorie Teologul sau a Părinţilor alexandrini.

(Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol V, Editura Bizantină, București, pp. 140-142)