Întrebare:Sunt preot și încerc să ajut un tânăr care are probleme în a-și stăpâni mânia. Acesta a apelat de curând la biserică dar în același timp este întristat pe Dumnezeu pentru că L-a rugat să îl scape de această furie care îi rănește sufletul dar Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. Puteți să ne dați un sfat despre cum să depășim aceste încercări ale furiei, atât de des întâlnite?

Răspuns: Furia este patima cea mai complexă pe care o poate simţi omul. Înţelegând dinamismul care zace la rădăcina ei, te vei descurca, însă mai întâi trebuie să începem prin a face niște comentarii pertinente asupra acestui caz în special.

Când nu ai motive să-ți faci griji

Tânărul s-a întors de curând pe calea cea dreaptă. Asta înseamnă că a trecut în ultimul timp printr-un fel de transformare, s-a căit, s-a întors de pe drumul ce îl îndepărta de Dumnezeu și a apucat calea cea dreaptă, pe drumul cel anevoios care duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Primul pas, pocăința, întoarcerea de pe calea greșită se poate întâmpla într-o clipită. Dar transformarea comportamentului, de la păcate la virtuți, rareori are loc imediat. De obicei este un proces anevoios și treptat. Dar ar trebui să se vadă totuși imediat un progres. De exemplu, dacă tânărul arată o căință vie (mai puternică decât de obicei) imediat după un atac de furie, dacă frecvența izbucnirilor sale este din ce în ce mai mică, dacă se poate redresa, cere iertare și repară răul făcut mai repede decât o făcea înainte...

Atunci căința lui a fost sinceră, și acum se roagă și primește Sfintele Tine, deci ar trebui să se vadă semnele progresului.  În acest caz, i-aș recomanda doar să urmeze pașii obișnuiți pentru creșterea spirituală, și l-aș susține în această primă etapă pentru întoarcerea la credință. Dar dacă nu arată semne de progres sau dacă accesele de furie se agravează, în ciuda efortului său de a înainta duhovnicește, atunci ar fi nevoie de metode mai speciale. Pentru a înțelege ce metode trebuiesc folosite, trebuie mai întâi să înțelegem dinamismul intern al furiei.

De ce ne enervăm?

Furia este o patimă a sufletului care apare în urma unei experiențe negative (o nedreptate, durere, un atac asupra propriei persoane) pe care credem că o putem depăşi. Dacă răul prezent nu poate fi depășit atunci simțim pur și simplu întristare, și resemnare dureroasă. Dar dacă considerăm că ni se întâmplă ceva rău, și credem că dacă opunem rezistență am putea îmbunătăți rezultatele, simțim furie, iar sentimentul de furie ne impulsionează să acționăm împotriva răului. Dacă cineva, de exemplu, mă insultă și mă face să cred lucruri rele despre mine, pot să mă înfurii dacă mă gândesc că pot astfel să contracarez insulta și să fac ca rolurile să se inverseze. Iar furia mă va impulsiona să mă răzbun, să mă apăr împotriva atacului.

Moralitatea furiei

Furia, ca patimă a sufletului, este neutră din punct de vedere moral, o simțim pentru că așa am fost făcuți, așa a fost creat omul. Devine morală (furie pozitivă) sau imorală (semnul furiei) în funcție de cum gestionăm sentimentul. Sentimentul trebuie să fie condus de rațiune (iar noi fiind creștini, rațiunea trebuie să ne fie luminată de credință). Dacă un coleg mă insultă neintenționat într-o ședință, aș putea să simt cum furia îmi inundă sufletul. Dacă aleg să las furia să îmi conducă sentimentele, l-aș lua la bătaie, aș face o scenă dramatică, aș strica relația de colegialitate și tot ce am putea lucra împreună. Aceasta este furia necontrolată, nejustificată, forma a păcatului a orgoliului. Dar dacă îmi înfrânez sentimentul de furie prin răbdare, smerenie și dragoste, evit acea decădere și evit să cad în păcatul furiei.

De la păcat la patimă

Dacă cineva lasă sentimentul furiei să se dezlănțuie în loc să îl suprime prin raționament și credință, va cădea treptat în patima furiei: o predispoziţie obişnuită de a cădea în păcatul furiei. Unii oameni au din naştere un temperament coleric, furtunos şi astfel au prin natura lor tendinţa de a cădea în acest păcat şi a dezvolta acest viciu. Pentru acei oameni, formarea virtuților precum răbdarea și smerenia (folosite pentru a stăpâni patima furiei) ar putea fi într-adevăr un lucru dificil. Unii și-ar putea petrece întreaga viață în această luptă. Dar prin harul lui Dumnezeu, pot forma aceste virtuți, iar dacă lupta este grea, vor fi încununați de Domnul pentru strădania lor și Îi vor aduce slavă Domnului prin lupta lor spirituală.

Dacă persoana la care te-ai referit în întrebarea ta dă deja semne de mici îmbunătățiri la acest capitol putem presupune că începe să crească în virtuți, iar această creștere va înlocui patima. Dar trebuie să persevereze. Creșterea în virtute cere timp, efort și determinare, mai ales dacă patima a prins rădăcini adânci.

Rădăcinile psihologice

Dacă nu a dat niciun semn de progres, chiar dacă a încercat, atunci un alt factor ar putea fi implicat. Furia lui ar putea să nu fie o patimă (o predispoziție obișnuită de a păcătui care s-a format prin alegeri egoiste repetate) ar putea fi o boală. Furia compulsivă (tip de conduită în care persoana se simte constrânsă sub acțiunea unei forțe interne obsesionale) are cauze diverse. Poate avea legătură cu patima sau poate fi legată de condiția psihologică. În acest caz, furia este un mecanism de apărare. Persoana în cauză percepe simple acțiuni ale altora ca fiind atacuri la persoana proprie și răspunde prin izbucniri violente, se comportă într-un mod necontrolat și irațional.  Acesta s-ar putea datora unei răni de natură psihologică. La fel ca o tăietură infectată care este hipersensibilă. Astfel comentariile altora, acțiunile lor care nu ar trebui văzute în mod normal ca atacuri (nu sunt de fapt deloc atacuri) sunt percepute ca o amenințare. Iar furia rezultată este mecanismul de apărare, înseamnă a stârni o rană care nu are nimic de-a face cu situația pentru care persoana s-a enervat.

Dacă aceasta este o situație obișnuită, iar metodele normale pentru creșterea spirituală nu au dat semne de îmbunătățire, atunci pasul următor ar fi să convingem persoana în cauză să meargă la un consilier psiholog creștin, la cineva care o poate ajuta să identifice și să vindece rana psihologică ce cauzează acele izbucniri violente.  

Lupta duhovnicească

Există mai multe niveluri de complexitate pe care ar trebui să le menționăm. Dacă cineva a suferit din punct de vedere psihologic, iar furia este compulsivă, ar putea exista de asemenea influențe spirituale care ar putea adânci rana și vindecarea ei să fie împiedicată. Arma preferată a diavolului este minciuna. Iar adesea rănile psihologice sunt bazate pe minciuni: „Nu sunt demn de iubire, nu voi fi iubit niciodată.”Dacă o experienţă de abuz sau a unei respingeri violente la o vârstă fragedă au creat în cineva o condiție psihologică bazată pe minciuni ca acestea, atunci cel rău se poate baza pe acea slăbiciune, adâncind disprețuirea de sine, exagerând minciunile, făcând ca infecția psihologică, ca să o numesc așa, să se răspândească. În acest caz, Sfântul Maslu și rugăciunile pentru acea persoană pot veni în întărirea progresului duhovnicesc.

Adesea este greu să identifici acest tip de activitate a diavolului. Personal, rareori recomand cuiva să primească rugăciuni de dezlegare fără să fi purtat o discuție în prealabil cu el sau fără să-i fi urmărit starea ceva timp. Știu, nu toată lumea îmi dă dreptate. Motivul pentru care spun asta este pentru că este atât de ușor să învinovățești pe diavol pentru ceva și să devii obsedat de eliberare, într-atât încât să începi să neglijezi capacitatea de a crește în virtute precum și valoarea unei consilieri psihologice solide. Cu toate acestea, ca preot, poți face o rugăciune de dezlegare cuiva după spovedanie, iar aceasta poate avea un mare impact spiritual.