Dar dacă ai vrea să cercetezi şi felul în care luptă diavolul cu oamenii, ai vedea că lupta lui este cu mult mai crâncenă şi cu mult mai felurită. Nimeni nu ştie atâtea feluri de hoţii şi de viclenii câte ştie spurcatul acela. Asta îi dă şi mai mare putere. Nici nu poate avea cineva o vrăjmăşie mai neîmpăcată faţă de cel mai mare duşman al său, câtă are vicleanul acesta faţă de om.

Iar dacă ai cerceta şi înverşunarea cu care luptă diavolul cu oamenii, ai vedea că e de râs să comparăm înverşunarea oamenilor cu înverşunarea diavolului. Dacă ai alege pe cele mai înfricoşătoare şi mai sălbatice fiare şi ai vrea să pui faţă în faţă furia lor cu furia diavolului, ai vedea, prin comparaţie, că fiarele acestea sunt cele mai blânde şi cele mai paşnice animale. Atâta mânie suflă diavolul când se năpusteşte asupra sufletelor noastre !

Pe câmpul de bătălie, lupta dintre oameni ţine puţină vreme; şi chiar în acest scurt timp, de multe ori, lupta se opreşte. Venirea nopţii, oboseala măcelului, timpul de hrană şi multe alte pricini dau putinţă ostaşilor să se odihnească, să lepede armele, să răsufle puţin, să se întremeze cu mâncare şi băutură şi să-şi redobândească puterea de mai înainte şi în alte multe chipuri. Dar în lupta cu vicleanul diavol nu poţi pune niciodată armele jos, nici nu poţi da somn ochilor tăi, de vrei să rămâi nerănit. Aici trebuie să se întâmple una din două: sau să cazi și să pieri, dacă lepezi armele din mâini, sau să stai mereu înarmat şi să fii totdeauna treaz. Că și diavolul cu oastea lui stă totdeauna înarmat, pândind trândăvia noastră. Şi pune diavolul mai multă râvnă pentru pierderea noastră decât punem noi pentru mântuirea noastră. Pentru că războiul acesta este nevăzut şi izbucneşte pe neaşteptate şi asta e pricina a nenumărate nenorociri; de aceea războiul acesta este, pentru cei ce nu priveghează necontenit, cu mult mai periculos decât celălalt război.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție, carte a VI-a, cap. 13, în vol. Despre preoție, p. 155)