Undeva, într-un colț binecuvântat al țării noastre, între râurile Tazlău și Trotuș, se află singurul loc din țară unde, de Anul Nou, chiar se colindă cu ursul. Cu piei adevărate, nu cu alți înlocuitori. Oamenii de aici se mândresc cu acest lucru și au făcut din acest obicei un brand al zonei. Au dus această practică în toată țara, dar și pe meleaguri europene, de unde obiceiurile și tradițiile au dispărut demult.

Cu siguranță, i-am auzit și i-am văzut și prin orașele noastre: zeci de tobe ce bat la unison, într-un ritm precis, bărbați și copii îmbrăcați în pieile de urși, însoțiți de către un vătaf, ce își strigă însuflețit comanda. Un adevărat spectacol stradal, ce are în spate zile și zile de pregătire. Ursul, în zona Moinești-Comănești are o rânduială anume, are niște legi ce își pierd începutul în negura istoriei, poate pe când strămoșii noștri încă nici nu erau creștini. O adevărată poveste…

Suntem pe la începutul lunii noiembrie, au căzut primii fulgi, iar Tazlăul a înghețat. Cam după lăsarea secului pentru postul Crăciunului se stabilesc cetele – cei din centru, cei din fundul satului, poate și cei de pe deal… După stabilirea cetelor se merge la închiriatul pieilor de urs, pentru cei ce nu au așa ceva.

Omul secolului nostru ar crede că e o barbarie să ucizi un urs doar ca să te fălești cu el de sărbători. Însă, oamenii zonei vor spune că cele mai multe dintre piei la dețin de la vânătorii din satele Asău și Dărmănești, situate în locul în care arealul ursului depășește efectivul normal al zonei cu 39%. Urșii sunt vânați doar după ce atacă o stână sau fac alte stricăciuni.

După ce pieile sunt acasă la vătaf, totul ia o nouă întorsătură. Tot satul fierbe de pregătiri. Participă cu toții: mamele și bunicile repară pieile, le curăță, le piaptănă și le împodobesc cu imenși canafi roșii. Copii își învață ritmul dansului, iar adulții pregătesc darabanele. Cu nostalgie își amintește moș Ticu din Asău cum se făceau tobele pe vremea lui: „Eram singurul meșter de pe toată valea… mi se umplea casa. Doar pielea de capră era întinsă pe veșcă, după ce era ținută în var. Acum e cu folie de plastic, sună ea, dar nu cum era pe vremea mea”.

Mai sunt doar două săptămâni până la Nașterea Domnului. În aceste seri nu te poți odihni de sunetul tobelor. Cu mic, cu mare, toți se adună la casele unde se face repetiția. Fiecare își primește rolul. O adevărată academie… de jucat ursul. Și, nu este ușor: o piele normală cântărește aproximativ 50 de kilograme! Numai capul are 25 de kilograme și trebuie mânuit în ritmul darabanelor. La comanda turcului sau a vătafului, ursul merge „numai în coate și genunche”, se trântește și se preface că este mort… o adevărată armată. Dar, nimeni nu se plânge: „Când îmbrac blana ursului, parcă îi prind puterea, nici nu-i simt greutatea. Pot să joc ursul de dimineața, până în noapte. Nu degeaba, copiii sunt aduși de părinți să atingă blana de urs, ca să prindă vigoare și să nu aibă teamă de nimic”, ne relatează un tânăr din Măgirești.

În sfârșit, după Sfântul Spiridon, cetele pleacă la colindat în țară, cu gândul la ajutorul lui Dumnezeu, ca pe 31 decembrie să fie din nou acasă, să joace în fața bisericii și a primăriei.

Întoarcerea cetelor este o adevărată procesiune. Fiecare ceată caută să își facă o intrare cât mai fastuoasă. În fața bisericii, vătaful își strigă comanda: „La tulpina bradului, a fătat ursoaica pui”, urmând povestea creșterii puiului de urs, bucuriile și tristețile conviețuirii, până la momentul în care „Pe poteca urșilor, mă dusei ca să îl omor”. Acum are loc un adevărat dialog între urs și stăpân. Ideea este uluitoare: ursul se lasă omorât, pentru a-i fi bine omului, se jertfește cu o singură condiție – pielea să nu îi fie făcută îmbrăcăminte, ci să îi fie jucată la Anul Nou.

Un ritual de mii de ani, o practică încreștinată, punerea în spectacol a ideii că întreaga creație se spune omului din porunca lui Dumnezeu: „stăpâniți pământul”. Ursul, regele munților, cel mai puternic animal al pădurilor noastre, devine prietenul și supusul omului. Un adevăr trăit din tot sufletul, de către locuitorii zonei Tazlău-Trotuș.

Cine a jucat sau a atins vreodată blana ursului, nu poate sta deoparte, nu poate să stea pe loc atunci când darabanele cântă povestea ursului. E o boală incurabilă. Nu sunt sărbători pentru oamenii acestei zone, dacă nu au primit ursul. Mic și mare vor mărturisi, apoi: „Mai frumos ca la noi nu este!”