Izvoarele istorice au demonstrat că românii locuiesc în Toporăuţii Cernăuţilor încă din Evul Mediu. În sânul unor formaţiuni româneşti prestatale din secolele IX-XIII, aici a luat fiinţă şi un sat de care se leagă istoria unei mari familii şi, implicit, istoria noastră naţională.

Toporăuţi, în ucraineană, Toporivţi, în germană Toporoutz, este un tărâm tulburat. Peste el au trecut secole zbuciumate, care l-au aruncat de colo-colo, lăsându-l plin de mistere şi zdruncinându-i identitatea. Totuşi, zidurile respiră încă româneşte.

Localitatea Toporăuţi a făcut parte, de la înfiinţare, din Ţinutul Cernăuţi al Principatului Moldovei. În acest spaţiu românesc a locuit boierul Dumitru Barnovschi, mare paharnic şi apoi mare postelnic. Într-o casă „cu boiereşti curţi, nu departe de Prut, înconjurată de fâneţe, imaşuri, bogate heleşteie cu peşte, dumbrăvi şi locuri bune de vânătoare”, s-a născut domnul Moldovei, Miron, „după anul 1590” - aşa cum amintesc hrisoavele.

În documentele Hurmuzaki se găseşte o notă care relatează că: „ascendenţa lui Miron Barnovschi, după tată, ne duce cu certitudine către boierul-oştean Toma Barnovschi, staroste de Cernăuţi se pare, un diplomat abil, care în fost trimis împreună cu pârcălabul Vlad, omologul său de Hotin, la Varşovia, spre a încheia în numele domnului lor, Petru Vodă Rareş, un tratat de alianţă cu regele Sigismund I”.

Hatmanul Toma Barnovschi, a avut un fiu, Dumitru, care a fost părintele viitorului domn al Moldovei, Miron Barnovschi. Dumitru Barnovschi a fost apropiat familiei domneşti a Movileştilor. El s-a căsătorit cu Elena, mai târziu monahia Elisabeta, fiica hatmanului Melentie Balica, boier muntean din familia Movileştilor. În acest pământ românesc, Dumitru Barnovschi, tatăl domnitorului martir, a zidit în anul 1560  o bisericuţă,  pe care turcii au dărâmat-o, în drumul lor spre  cetatea Hotinului.

Prima biserică fortificată

Copilăria, tinereţea şi studiile lui Miron Barnovschi rămân încă pagini necunoscute. Când a avut prima domnie, pe la 1611, Miron Barnovschi avea aproximativ 23 de ani. Cunoaştem însă, cu siguranţă, că tânărul domn, ca o recunoştinţă pentru familia sa şi pentru locul său natal, în primii ani de domnie a ridicat şi el o biserică la Toporăuţi.

Nu se ştie data finalizării şi a sfinţirii dar, se presupune că zidirea a fost gata înainte de moartea boierului Dumitru Barnovschi, care a fost înmormântat la Toporăuţi, după cum spunea Miron în testamentul său: „Biserica de la Toporăuţi, unde zac oasele părintelui meu, Dumnezeu să-l pomenească!”.

Având hramul Sfântului Ilie, biserica este, cronologic vorbind, prima ctitorie fortificată. Ea deschide un nou stil arhitectonic, reprodus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Iaşi, la cea din Liov şi, mai târziu, la Precista din Galaţi.

În formă de fortăreaţă, biserica are un sistem de apărare cu multe particularităţi. Spaţiul de deasupra bolţilor este prevăzut cu metereze şi locuri de instalare a puştilor şi a tunurilor de calibru mic. Deasupra Sfântului Altar apare o a doua boltă, iar podul este în întregime fortificat, prevăzut cu spaţii pentru arcuri, dar şi cu drumuri de strajă. 

Conform unui act de danie din 9 decembrie 1627, domnitorul Miron Barnovschi a dăruit satul Toporăuţi Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din Iaşi. Astfel, biserica, cu toate posesiunile ei, a fost închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Documentul specifica următoarele: „şi iarăşi călugării de la acea sfântă mănăstire să n-aibă a pune acolo un dregător de la ei, ci să pună să fie un dregător de acolo şi dacă se va întâmpla moarte acelui dregător, atunci iarăşi sătenii de acolo să-şi pună alt dregător care le va fi voia şi pentru podvoade încă să aducă numai o dată pe an până la Iaşi, iar ce va fi acolo secară şi grână şi pâine, iar ei să aibă a le vinde acolo şi banii să trimită la egumen, ca să aibă a trimite la sfânta marea biserică din Ierusalim”.

Pământ românesc – într-o ţară străină

În pofida faptului că ultima voinţă a lui Miron Barnovschi a fost ca această biserică să fie necropolă a familiei sale, istoria le-a hotărât sfintei aşezări şi acestui pământ altă soartă – una plină de amărăciune.

În ianuarie 1775, Imperiul Habsburgic a primit ca „premiu” Bucovina, pentru că nu s-a amestecat în conflictul dintre Rusia şi Imperiul Otoman. După anexare, localitatea Toporăuţi a făcut parte din Ducatul Bucovinei.

După unirea cu România, la 28 noiembrie 1918, satul Toporăuţi a făcut parte din Plasa Prutului – a judeţului Cernăuţi. Pentru puţin timp, căci Pactul Ribbentrop-Molotov din anul 1939, „dăruieşte” din nou Bucovina Uniunii Sovietice.

La 28 iunie 1940, Toporăuţi reintră în componenţa României, până în anul 1944.  Bucovina de nord a fost reocupată şi integrată în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucraineană. Toate aceste evenimente istorice au fost trăite de biserica lui Miron Vodă, lăsând semne adânci în zidurile ei. Şi nu doar în ziduri ci, mai ales, în zidul poporului lui Dumnezeu, a comunităţii euharistice româneşti.

Biserică pentru un popor martir

Românii au locuit dintotdeauna pe aceste meleaguri. Îi consemnează şi cronicile străine. Recensământul lui Rumeanţev, din anul 1773, înregistrează la Toporăuţi „147 toată suma caselor, însemnând doi ierei (preoţi), Simion şi Ştefan, un dascăl - Toader, un jidov - David, 15 văduve, 75 familii de iobagi, toţi români”.

În anul 1890, satul Toporăuţi avea 5.216 locuitori români, primar fiind Constantin Dvirniciuc. Învăţători erau Ştefan Nedelco şi Ioan Toninciuc, Dionisie Mitrofanovici era paroh, iar Elisei Medvighi – cântăreţ bisericesc.

Ca urmare a ultimatumului dat de către Uniunea Sovietică, prin care se cerea României Basarabia şi Bucovina, la 28 iunie 1940 s-a hotărât evacuarea populaţiei româneşti din Toporăuţi. Dar, mulţi nu s-au putut despărţi de casele şi de biserica lor.

Au fost aduse acolo familii de polonezi, evrei şi ucraineni. Memoria contemporanilor arată cum românii au avut de suferit, iar biserica a fost devastată. Populaţiile „plantate” au reuşit să-i devanseze numeric pe românii rămaşi acasă. La recensământul din anul 1989, numărul românilor era de 199 persoane, reprezentând doar 4,40% din populaţia majoritară ucraineană.

Astăzi, românii sunt tot mai puţini. Sub cinci familii, iar biserica ridicată de familia Barnovschi nu mai este a lor. Într-o vatră românească, unde îşi au rădăcinile mari români ca Miron Vodă, Victor şi Leca Morariu, Eudoxiu Hurmuzachi, Aurel Iencean, Ion Nistor, Grigore Vasiliu Birlic şi Sofia Vicoveanca nu se mai vorbeşte, nu se mai roagă şi nu se mai învaţă în româneşte.

Românii din Toporăuţi sunt supuşi unui proces agresiv de asimilare, de renunţare la identitatea românească. Aceşti oameni nu se bucură de libertatea cuvântului, nici de dreptul fundamental la educaţie în limba maternă. Copiii românilor nu mai au posibilitatea de a învăţa limba strămoşilor, pentru că li se predă în ucraineană.

Speranţa? Poate, doar într-o minune! O minune a unui român martir, Miron Vodă. Pentru că şi înaintaşii noştri au sperat: „Bucovină, plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori?/ Au fost duşi în altă ţară, dar se întorc la primăvară./ Înapoi când or veni, tot pe tine te-or iubi”.