Bisericile breslelor ieşene – Pogorârea Duhului Sfânt, Curelari

6 Februarie 2014 Nicolae Pintilie Documentar
 

Puterea financiară a curelarilor a adus numai beneficii istoricei biserici din capitala Moldovei. Din surplusul veniturilor au fost cumpărate policandrul cel mare, un clopot adus tocmai din Polonia, mai multe veşminte preoţeşti, cărţi liturgice şi o Evanghelie de la Moscova. Tot în timpul administrării de către breasla curelarilor i s-a adăugat bisericii pridvorul şi clopotniţa, care dau construcţiei o notă aparte în peisajul arhitectonic din Iaşi. 

Dacă deschidem Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvintele „curelari” sau „curelar” ne sunt indicate că fiind în legătură cu „meşteşugul de fabricare şi întreţinere a curelelor, hamurilor şi a altor articole din piele naturală”. O îndeletnicire meşteşugărească direct legată de viaţa satului românesc tradiţional. Curios lucru este faptul că toponimul „curelari” nu este purtat de nicio aşezare rurală din ţara noastră, ci o biserică istorică din capitala Moldovei.

Breasla curelarilor şi a tăbăcarilor

Odinioară, iarmarocul din piaţa dispărutei biserici Sfânta Vineri – actuala Hala Centrală – era plin de meşteşugari, care mai de care mai bine aşezaţi. Într-un colţ dinspre Uliţa Domnească, acolo unde se lega centrul oraşului de iarmaroc, erau prăvăliile tăbăcarilor şi ale curelarilor, nume ce au fost purtate de nişte dughene până în vremea bunicilor noştri, la începutul secolului al XX-lea. Aici puteai găsi orice articolele din piele naturală, de la opinci, cizme şi pantofi nemţeşti, până la hamuri, şei şi alte produse specifice, necesare în mai toate gospodăriile.

Toate au fost bune şi frumoase până în vremea domnitorului Ioan Teodor Callimachi sau Călmaşul (7 august 1758 - 11 iunie 1761), când tăbăcarii au refuzat să mai furnizeze piele pentru fraţii curelari. Conflictul a fost deschis de faptul că meşterii curelari, care încă nu aveau statut de breaslă autonomă, vindeau la suprapreţ produsele lor, deşi cumpărau pielea gata tăbăcită la un preţ derizoriu. Ruptura a fost definitivă. Mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, a alcătuit un statut al breslei curelarilor, în care era stipulată clar delimitarea de breasla tăbăcarilor care, de aici înainte, nu mai era obligată să livreze pielea la preţul stabilit de către curelari. Soluţia pentru tăbăcari a fost unirea cu o altă clasă meşteşugărească, cea a cojocarilor, care începuse să se înfiripe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Curelarii, în scurt timp, au devenit o clasă socială prosperă, prin îndeletnicirea lor. Înfiinţarea poştalionului domnesc, care avea nevoie de hamuri de calitate, arnăuţii domneşti, care cereau şei şi curele pentru tecile iataganelor şi a nou apărutelor puşti de foc, înmulţirea ţăranilor agricultori şi a animalelor de povară, toate la un loc au adus la îmbogăţirea breslei curelarilor. În acest context socio-economic, starostele breslei a cerut mitropolitului Gavriil Calimachi un loc în care curelarii să-şi ridice o biserică în care „meseriaşii să aducă slava lui Dumnezău”.

Biserica Pogorârii Duhului Sfânt – biserică de breaslă

Deşi părerile sunt împărţite în legătură cu existenţa breslei sau a bisericii Curelari, istoricul N. A. Bogdan, completat de Nicolae Iorga, afirmă că biserica deja exista în momentul constituirii breslei. Majoritatea documentelor coboară punerea temeliei lăcaşului de cult în timpul domnului Eustaţie Dabija, în anul 1663. Există posibilitatea ca biserica să fie ridicată de însuşi domnitorul Eustaţie, el fiind şi ctitorul bisericii mari, de la Mănăstirea Bârnova. Ce este clar, e faptul că Mitropolitul Gavriil Calimachi a dat în grija breslei curelarilor „biserica de pe Uliţa Tabacarilor şi a Curelarilor, ce are patronul Pogorârii Duhului Sfânt”, aşa cum este prevăzut în statutul breslei, aprobat în anul 1760.

Puterea financiară a curelarilor a adus numai beneficii istoricei biserici din capitala Moldovei. Din surplusul veniturilor au fost cumpărate policandrul cel mare, un clopot adus tocmai din Polonia, mai multe veşminte preoţeşti, cărţi liturgice şi o Evanghelie de la Moscova. Tot în timpul administrării de către breasla curelarilor i s-a adăugat bisericii pridvorul şi clopotniţa, care dau construcţiei o notă aparte în peisajul arhitectonic din Iaşi. Renovările din anii 1761 şi 1875 au adus cu ele multiple modificări care, din păcate, nu au respectat planul iniţial al bisericii – însă au ajutat-o să supravieţuiască, până în zilele noastre.

Apariţia manufacturilor organizate de tip occidental şi a atelierelor evreieşti, interminabilul conflict cu tăbăcarii au făcut ca, la începutul secolului al XIX-lea, breasla curelarilor să nu mai poată întreţină frumoasa biserică. În acest sens, Mitropolitul cărturar Veniamin Costachi a semnat un act prin care breasla ciubotarilor se alătură curelarilor, în susţinerea bisericii. Bucuria înfrăţirii nu a ţinut mult, pentru că în luptele pentru tron dintre Mihail al II-lea Șuţu, ultimul fanariot din Moldova şi Eteria grecească a lui Alexandru Ipsilante, biserica curelarilor a fost incendiată, fiind aproape de ruină.

Refăcută de familiile domnitoare şi boiereşti

După aşezarea liniştii şi alungarea grecilor fanarioţi, domnitorul pământean Ioniţă Sandu Sturdza a acordat breslei curelarilor un ajutor financiar de reconsolidare a bisericii Pogorârii Duhului Sfânt. Aşa a făcut şi urmaşul său, Grigorie Alexandru Ghica. Biserica a fost reconstruită şi restaurată, lucrare finalizată în anul 1875. Noul arhipăstor şi părinte al Moldovei, Iosif Naniescu, a oferit veşmântul binecuvântării bisericii reconstruite a breslei Curelarilor în primul an al păstoririi sale în capitala Moldovei.

După vestigiile istorice, se pare că biserica a fost înconjurată de un zid de piatră de râu, urmele putând fi văzute şi astăzi în partea de sud a ansamblului arhitectonic. Prezenţa unor pietre funerare, cu inscripţii greceşti şi slavone, duce la concluzia că biserica a avut şi un cimitir în care erau înmormântaţi membrii breslei.

Dezvoltarea urbanistică a zonei a adus cu sine desfiinţarea cimitirului şi construcţia a mai multe reşedinţe boiereşti. Cel mai cunoscut este Palatul Başotă, care şi astăzi se află în apropierea bisericii. Apropierea dintre biserică şi reşedinţa boierească a dus la emiterea ipotezei „adoptării” locaşului de cult de către familia Başotă.

Curelarii, concuraţi de marile fabrici de pielărie, au dispărut striviţi de călcâiul necruţător al progresului tehnic. Meritul lor însă, peste secole, este acela de a fi ţinut în viaţă una dintre cele mai vechi biserici ieşene. Astăzi, ascunsă în spatele blocurilor comuniste, ca o comoară bine tăinuită, biserica Curelari îşi poartă cu cinste istoria, un loc în care vremuri demult apuse îşi dau mâna cu prezentul.

De la același autor

Ultimele din categorie