Cum a prevestit și a pregătit Sfântul Teofil trecerea sa la Domnul

Vieţile Sfinţilor

Cum a prevestit și a pregătit Sfântul Teofil trecerea sa la Domnul

    • Cum a prevestit și a pregătit Sfântul Teofil trecerea sa la Domnul
      Cum a prevestit și a pregătit Sfântul Teofil trecerea sa la Domnul

      Cum a prevestit și a pregătit Sfântul Teofil trecerea sa la Domnul

Deodată i-a trecut ceva cu repeziciune pe dinaintea ochilor şi în faţă i-a suflat o boare de văzduh răcoros. A privit în sus şi a rămas împietrit: acoperişul chiliei începuse să se ridice încet şi cerul albastru, parcă deschizându-şi braţele, se pregătea să primească sfântul suflet al dreptului care murea.

Mai rămăseseră trei zile din viaţa fericitului, zile în care Teofil a vădit o activitate ciudată: lua felurite măsuri. A aşezat laviţa peste pragul chiliei sale şi, întinzându-se pe ea, i-a zis ucenicului de chilie că pentru prima dată în 38 de ani se odihneşte aşa de bine. După aceea, l-a chemat pe Dimitrie şi i-a dat puţină tămâie şi smirnă pentru a le duce la întâi-stătătorul Ioan. Asta se întâmpla luni seara pe 26 octombrie. Până ce a ajuns Dimitrie acolo, începuse deja utrenia. Întâi-stătătorul era în Altarul Bisericii Mari, iar când Dimitrie i-a înmânat tămâia şi smirna, a fost din cale afară de uimit. Chinuit de curiozitate, s-a îndreptat după terminarea utreniei către Kitaiev, să-l cerceteze pe fericit.

– Părinte Teofil, de ce mi-ai trimis tămâie şi smirnă? a întrebat întâi-stătătorul intrând grăbit în chilia Fericitului.

– Miercuri înmormântăm.

– Pe cine?

– Pe cine găseşte Dumnezeu de cuviinţă. Poate că pe mine...

– Pe tine? Domnul cu tine, ce tot vorbeşti?!...

– Cuprinsu-m-au valurile morţii şi laţurile morţii m-au întâmpinat.

– Dacă chiar te pregăteşti să ne părăseşti pe veci, o să poruncesc să ţi se facă un sicriu. De care porunceşti, de pin sau de stejar?

– De nici unul. E gata de mult.

– Da' unde-i?

– Uite colo, în clopotniţă.

A fost trimis cineva în clopotniţă şi a aflat într-adevăr o ladă lungă asemenea unui sicriu, în care se păstrau cândva lumânările pentru biserică, cu capac pe balamale, asemenea unui cufăr.

– Doar nu vrei să te îngropăm în ăsta? a întrebat cu uluire întâi-stătătorul.

– În el, în el, învăţătorule. Aceasta e diata mea. Amin.

După plecarea întâi-stătătorului Lavrei, fericitul a trimis la întâi-stătătorul Kitaievului, ieromonahul Anatolie, cu rugăciunea ca miercuri, 28 octombrie, să-i fie aduse la chilie Sfintele Daruri. Cu privire la asta a mai stăruit de câteva ori adăugând că este pentru ultima oară şi nu va mai supăra pe nimeni. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Primind Sfintele Taine de dimineaţă, fericitul s-a liniştit cu desăvârşire şi înainte de vecernie l-a trimis pe unul din ucenicii de chilie la bazar ca să-i cumpere trei chifle, tămâie şi miere, iar lui Dimitrie i-a zis:

– Astăzi să nu ieşi din chilie; vei vedea un lucru neobişnuit.

După aceea a cerut să i se cureţe chilia de gunoi, spunând:

– Astăzi va veni îngerul morţii şi trebuie primit creştineşte.

Apoi, i-a cerut ucenicului de chilie să aprindă cuptorul, să pună pe godinul cu cărbuni tămâie şi smirnă, şi să aprindă candela la icoane. Atunci când Dimitrie i-a răspuns că e încă devreme şi n-au sunat clopotele de vecernie, Teofil a grăit:

– De data asta aşa trebuie. Împlineşte până la capăt ascultarea.

Candela a fost aprinsă.

– Ei, aşa da. Acum e bine. Vezi să nu se stingă.

După aceea, s-a întins pe laviţa pe care el însuşi o aşezase de-a curmezişul pragului, cu capul în antreu; a cerut să fie aprinse şi lipite de uşorii uşii două lumânări de ceară, să i se dea crucea cu care binecuvânta pe cei care veneau la el, şi după ce i-a însemnat cu ea pe ucenicii de chilie, l-a trimis pe unul dintre ei la întâi-stătătorul sihăstriei, Anatolie, cu porunca de a-l înştiinţa că „Teofil s-a săvârşit şi trebuie bătute clopotele”.

Ucenicul a ascultat şi mergând i-a transmis părintelui Anatolie cererea Fericitului; acesta, nepricepând de tulburare cum stau lucrurile, s-a grăbit să-l trimită pe clopotar la clopotniţă pentru a vesti obştii adormirea fericitului, însă după aceea s-a gândit puţin şi a întrebat:

– Dar cine te-a trimis la mine?

– Părintele Teofil...

– Adică el, cu gura lui a cerut asta?

– Cu gura lui...

– Păi, atunci de unde ştii că a murit deja?

Şi a grăbit către chilia fericitului ca să afle ce se întâmplase cu acesta.

Între timp, Dimitrie, rămânând singur în chilie şi neştiind ce să facă, a început să îndrepte lumânările ca nu cumva să se ardă uşorii şi, fără a se depărta de la capul fericitului care murea, plângea încetişor. Greu îi era să se despartă pe vecie de părintele său duhovnicesc sub umbra aripilor căruia trăise aşa de bine. Fără glas şi cu capul în pământ stătea Dimitrie, luând aminte cu inimă frântă la cele din urmă poveţe ale iubitului său dascăl; îi săruta la nesfârşit mâinile. Deodată, i-a trecut ceva cu repeziciune pe dinaintea ochilor şi în faţă i-a suflat o boare de văzduh răcoros. A privit în sus şi a rămas împietrit: acoperişul chiliei începuse să se ridice încet şi cerul albastru, parcă deschizându-şi braţele, se pregătea să primească sfântul suflet al dreptului care murea.

– Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul, a şoptit Fericitul şi peste un minut moartea neînduplecată i-a pecetluit gura cea de Dumnezeu grăitoare.

Dimitrie nu s-a mai putut abţine, a început să tremure şi cu strigăt puternic a fugit în curte. Trecând în goană prin porţile mănăstirii, s-a ciocnit cu părintele Anatolie, care se îndrepta spre chilie dimpreună cu celălalt ucenic al fericitului.

Când au intrat toţi trei în chilie - totul era ca mai înainte: acoperişul se lăsase la locul lui, iar fericitul Teofil zăcea pe laviţă nemişcat, cu mâinile încrucişate pe piept. Faţa strălucea de fericire cerească. Odată cu ultimul suspin al său, chilia i se umpluse de o bună-mireasmă de nedescris. Astfel, în pace şi fără tulburare şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu, în ziua de 28 octombrie, la ora 5 după-amiaza, anul 1853, de prăznuirea Preacuvioasei Muceniţe Parascheva.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a doua, revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 166-170)

Citește despre: