„Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici

Documentar

„Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici

    • Biserica Sfântul Ilie în anul 1950
      „Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici

      „Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici

Noul Consiliu Popular al oraşului Iaşi îşi propunea să dea o altă faţă urbei. Atunci s-a plănuit ridicarea mega-blocurilor de pe bulevardul Ştefan cel Mare, care să ascundă „ruşinea”. Adică... bisericile din centru: Catedrala Mitropolitană, bisericile Sfântul Gheorghe Lozonschi, Sfântul Dumitru Balş, Talpalari. Toate au putut fi mascate de clădirile cu zece etaje. Ceva, totuşi, încurca – biserica Sfântului Ilie, de pe strada Vasile Alecsandri. Aici nu putea fi construit nimic care să o ascundă. Era mult prea în stradă.

Ne aflăm la sfârşitul secolului al XIX-lea, vremuri în care bunicii noştri erau tineri. În dulcele târg al Ieşilor, viaţa oraşului curgea pe principala arteră comercială, Uliţa Goliei – astăzi, strada Cuza Vodă. Aici era totul. Dughenele Băncii, de unde ieşenii îşi cumpărau alimente, haine, gaz, flori şi tot felul de mărunţişuri. Tot aceaste clădiri adăposteau şi cea mai interesantă librărie a Iaşului, „Junimea”.

În acest loc erau şi redacţiile Convorbiri literare şi Curierul de Iassy.

Hotelul Select, pe vremuri piaţeta Cuza Vodă, însemna o altă atracţie a zonei. Cea mai importantă clădire era, însă, Banca Moldovei, actuala Poştă numărul 1. O casă veche a familiei Sturza care, în timpul domnitorului Grigore Ghica a fost cumpărată de o societate cu capital austriac.

Între acestă impunătoare clădire şi strada I. C. Brătianu era o grădină foarte frumoasă. În mijlocul acesteia se găsea Palatul Rosetti, care aparţinea lui Răducanu Rosetti. Aici pulsa viaţa culturală, economică şi socială a capitalei Moldovei, la sfârşit de secol XIX. Această stradă era străjuită, la ambele capete, de către un aşezământ bisericesc. În capătul estic se afla Mănăstirea Golia, de care ne bucurăm cu toţii, până în prezent. La capătul opus al străzii Cuza Vodă se afla un alt far duhovnicesc care, din păcate, astăzi nu mai există. Undeva, între actuala Stare Civilă şi clădirea Poştei, în strada Vasile Alecsandri, colţ cu strada Cuza Vodă, acolo îşi amintesc bunicii noştri că era o biserică închinată Sfântului Ilie Tesviteanul.

Una dintre cele mai vechi biserici ieşene

Biserica nu mai este astăzi, dar vii sunt nenumărate mărturii istorice. De la relatări ale călătorilor străini prin Moldova secolelor XVI-XVIII, până la pozele contemporanilor noştri. Era una dintre cele mai vechi biserici din Iaşi. Ridicată înainte ca aici să fie capitala ţării, ea străjuia centrul aşezării, cu mult timp înaintea Trei Ierarhilor, Goliei, Catedralei vechi „Sfântul Gheorghe” sau a Talpalarilor.

Majoritatea istoricilor o situează la începultul secolului al XVII-lea, în jurul anului 1620. Ctitorul principal a fost boierul vel-logofăt Ionaşcu Ghenghea, de unde şi numele după care era cunoscută în epocă: biserica Gheanghei. Există un pomelnic al ctitorilor, în care sunt amintiţi „Miron Voevod, Irimia Movilă Voevod, Ecaterina Doamna”. Izvorul istoric leagă biserica Sfântul Ilie de domnitorul martir Miron Barnovschi, cel care, în puţinii ani de domnie, a construit şapte biserici în Moldova, dar şi în Polonia. Aceasta ar fi singura care nu s-a păstrat.

Istoricul N. A. Bogdan arată motivul planării incertitudinii asupra acestei biserici: „Se zice a fi fost zidită de Vel-Logofătul Ionaşcu Ghenghe, cam prin anul 1620, şi mult timp i s-a zis Biserica Gheanghei. Cred că această biserică trebuie să fi fost construită de Miron-Bîrnovski-Vodă, sau mai veche chiar decît de pe vremea lui. Deasupra uşei de intrarea fost o piatră, probabil cu o inscripţie, dar călugării greci, în mod aproape sistematic, au făcut să dispară mai toate urmele ce arătau vechimea, sau pe fundatorii adevăraţi”.

În plină epocă fanariotă, familia Mavrocordat a închinat această biserică Patriarhiei Antiohiei – mai exact, unei mănăstiri din Alepul Siriei. În acestă perioadă au fost construite în jurul bisericii mai multe case în care să locuiască monahii din îndepărtata Sirie. Există posibilitatea ca aici să fi funcţionat o tipografie cu caratere arabe, care ulterior a fost mutată la mănăstirea Cetăţuia. Aici s-ar fi tipărit mai multe cărţi de cult pentru comunitatea creştină, aflată în mijlocul cuceritorilor musulmani.

Ca şi în cazul altor biserici închinate din Iaşi, egumenii antiohieni s-au purtat cu nepăsare faţă de patrimoniul bisericii. Tot venitul mergea în Siria astfel încât, la mijlocul secolului al XVIII-lea, biserica a ajuns în ruină. Călugării au vândut tot ce s-a putut, până şi plumbul de pe acoperiş, aşa cum mărturisesc cronicile.

După legea secularizării averilor mănăstireşti, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, biserica grav avariată a intrat în administraţia comunală a primăriei. În anul 1914, o gazetă ieşeană a fost preocupată de starea bisericii Sfântul Ilie: „De mai mult de 17 ani şade pustie şi nu se mai închină nimeni în ea. Parcă ar fi blestemată. Sălaşul cerşetorilor din mahalalele mult cunoscute. Are trebuinţă de mari reparaţii, fiind în unele părţi chiar dărâmată...”.

Biserica ce încurca planurile de sistematizare ale Iaşului

În plin început de război mondial, biserica Sfântului Ilie se afla într-o stare jalnică. După sfărşitul conflgraţiei, primarii Emil R. Cernătescu şi, mai târziu, Constantin Crupenschi o reconsolidează, fiind apoi sfinţită de către mitropolitul Pimen Georgescu. Acesta din urmă şi-a dorit din toată inima ca istorica biserică să rămână în centrul Iaşului. Însă, dorinţa nu i-a fost respectată de autorităţile comuniste, instalate după anul 1949. Noul Consiliu Popular al oraşului Iaşi îşi propunea să dea o altă faţă urbei. Atunci s-a plănuit ridicarea mega-blocurilor de pe bulevardul Ştefan cel Mare, care să ascundă „ruşinea”. Adică... bisericile din centru: Catedrala Mitropolitană, bisericile Sfântul Gheorghe Lozonschi, Sfântul Dumitru Balş, Talpalari.

Toate au putut fi mascate de clădirile cu zece etaje. Ceva, totuşi, încurca – biserica Sfântului Ilie, de pe strada Vasile Alecsandri. Aici nu putea fi construit nimic care să o ascundă. Era mult prea în stradă. Aşa că, s-a găsit un alt plan. Mai întâi, au desfiinţat-o ca parohie şi au afiliat-o mai tinerei biserici Talpalari. Astfel, a fost din nou părăsită şi nu s-a mai slujit în ea, motiv pentru care, în anul 1953 a fost găsită numai bună de dărâmat. Nu mai avea cine să o apere. Mitropolitul Pimen nu mai era, credincioşii ţineau acum de o altă biserică şi, în plus, se ruinase din nou. Consiliul popular a luat decizia că acestă biserică trebuie să dispară. Autorităţile ecleziale au salvat tot ce s-a putut: catapeteasma, care a fost donată bisericii din satul Potângeni şi două icoane, copii după Tătărăscu – una a Mântuitorului şi alta a Maicii Domnului, care au ajuns la biserica Toma Cozma.

Nu a mai durat mult. În câteva zile, pe locul Sfântului Altar se turna fundaţia pentru un bloc de locuinţe. Parcă acolo nici nu fusese vreodată o casă a lui Dumnezeu. În anul 1954, Biserica Talpalari a luat ca al doilea hram pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, în cinstea dispărutei biserici.

Biserica a fost dărâmată. Nu mai încurca planurile noului oraş. Însă, ea nu a reuşit să fie dărâmată şi din sufletele oamenilor.  

Citește despre: