Eu nu vreau să se uite Dumnezeu la mine!

Interviu

Eu nu vreau să se uite Dumnezeu la mine!

    • Eu nu vreau să se uite Dumnezeu la mine!
      Eu nu vreau să se uite Dumnezeu la mine!

      Eu nu vreau să se uite Dumnezeu la mine!

Alcoolismul este o boală, o boală inclusiv trupească. Trupul nu mai poate să transforme alcoolul. Dar este o boală mortală. Se moare de la alcool. Și e o boală ucigașă, îi ucide și pe cei din jur, mai ales pe cei din familie. Este o boală de familie.

Ramona Bădescu: Astăzi vom discuta, despre o problemă foarte dureroasă pentru mulți dintre noi. Despre alcoolism.

Maica Siluana: Da, mai dureroasă decât voim să ne dăm seama, mulți dintre noi!

R.B.: Imaginea clasică, atunci când vorbim despre alcoolic, este aceea a bărbatului care vine acasă băut, violent și, practic, în loc să fie o bucurie, pentru soție, pentru copii, ajunge să fie un calvar.

M.S.: Ce spuneți acum poate să fie un caz de beție. Acesta poate să nu fie alcoolism, poate să nu fie încă boala ucigașă, numită alcoolism. Oricine consumă o cantitate mai mare de alcool într-un timp scurt se îmbată. Și beția înseamnă un atac violent asupra activității cerebrale, încetarea proceselor cerebrale prin care noi știm cine suntem, știm ce facem… Atunci ne purtăm nebunește, pentru că înnebunim. Alcoolul este un drog, care a fost lăsat de Dumnezeu în creația Lui, ca posibilitate, nu ca realitate – adică, Dumnezeu n-a făcut alcoolul, dar a creat plante ale căror semințe și fructe, prin fermentație puteau deveni alcool și i-a dat și omului capacitatea de a descifra și folosi aceste posibilități înscrise de gândul Său în creație. Sfânta Scriptură ne spune că Noe a fost cel care a descoperit și a cultivat vița de vie și a făcut vin și s-a îmbătat. Dar să luam aminte: tot ce a făcut Dumnezeu este bun foarte. A creat, de exemplu, plante otrăvitoare, dar nu cu scopul de a ne otrăvi pe noi înșine și unii pe alții, ci, ca leacuri pentru nenumăratele suferințe pe care și le provoacă omul rupt de Dumnezeu. Otrava, într-o cantitate extrem de mică, este leac și drogurile sunt leacuri, de fapt. „Drogherie“ se zicea la farmacie, pe vremuri. Dar orice substanță, în cantități nepotrivite pentru nevoile omului, devine otravă. Pâinea, dacă mănânc prea mult, devine otravă, nu?

R.B.: …din păcate nu prea s-au înregistrat astfel de cazuri…

M.S.: Sau nu se mediatizează, pentru că suferința produsă pare tolerabilă. Sau nu abuzăm prea mulți de ea, pentru că nu produce plăcere foarte mare, nu?

R.B.: …evident…

M.S.: …Dar sub formă de prăjiturele este deja o frecventă ispită și dependență. Revenind la alcool, el este unul dintre cele mai vechi droguri pe care l-a folosit omul ca să scape de conștiință. Să scape de nemulțumirea de sine, să scape de neputința de a face față unei situații, de a ieși din sine, de a trăi extazul. Omul e făcut să iasă din sine, să se dăruiască celuilalt. Acesta e scopul viții lui: dăruirea de sine. Iar când o neputință îl împiedică să facă asta poate apela la mijloace artificiale de ieșire din sine și de trăire a euforiei, cum spuneți.

M-aș întoarce să subliniez că este foarte important să deosebim un bețiv de un alcoolic. Bețivul este un om care se poartă rău, care face păcatul că nu are grijă de mintea lui să și-o păstreze limpede și este răspunzător în fața propriei conștiințe, în fața legii și în fața celui căruia îi face rău pentru faptele pe care le face și pe care el și le amintește și le recunoaște. „Am fost beat, nu mi-am dat seama!“ Dar totuși el poate să povestească ce a făcut aseară: „M-am îmbătat și am făcut asta și asta…“. Pe măsură ce un băutor bea, crește riscul de a deveni alcoolic. În alcoolism, ficatul nu mai poate metaboliza alcoolul pentru a-l transforma în zaharuri și acesta trece în sânge și intoxică celulele nervoase până la distrugere. Creierul se strică. Mor celulele nervoase, se strică legăturile dintre ele și se prăbușesc așa, ca niște bolovani unele peste altele și nu mai funcționează. E o boală care duce la moarte printr-o permanentă și progresivă moarte duhovnicească, sufletească și trupească.

R.B.: Deci iată că alcoolul atacă…

M.S.: Da. Atacă mai ales celula nervoasă. Dacă sunt un băutor obișnuit, ficatul transformă alcoolul în substanțe chiar folositoare pentru om, oferind și o cantitate mare de energie, dă multe calorii, cum spunem… și sunt oameni care și-au salvat viața bând un alcool tare într-o stare de răceală sau boală…

R.B.: Da, într-o doză rezonabilă…

M.S.: Exact, exact. Așadar, ficatul are această capacitate de a transforma, cu ajutorul unor substanțe chimice care există în noi, alcoolul în alte substanțe și de a-l elimina și de a-l stoca sub formă nedăunătoare undeva în organism. Când organismul nu mai poate să facă asta, apare boala numită alcoolism. Așa cum este diabetul. Când eu nu mai am insulină în organism să transform dulciurile în altceva, mor. Întru în comă diabetică și mor. Pentru asta eu am nevoie să nu mănânc dulciuri la început, apoi să-mi injectez insulină, substanța care descompune dulciurile pe care n-am cum să le evit total din alimentația mea. În alcoolism se întâmplă același lucru, se întâmplă ceva în organismul băutorului sau al moștenitorului unui alcoolic, pentru că această boală, cum spuneți, e demult, și pe măsură ce creștem în vârstă, neputința e din ce în ce mai mare, mai accentuată. Și acum, dacă bunicul a băut și n-a fost alcoolic, străbunicul a băut și n-a fost alcoolic, tata a băut și a fost alcoolic, eu am mult mai multe șanse să fiu alcoolic. De ce? Pentru că am moștenit neputința trupului, a organismului meu de a prelucra alcoolul cum trebuie și am moștenit această nevoie arzătore, compulsivă, cum spun specialiști, de a consuma alcool. Imediat ce-am gustat și m-am îmbătat prima dată, pot uita toate suferințele pe care le-am îndurat de la alcoolismul părinților și voi călca toate făgăduințele pe care le-am făcut să nu fiu niciodată „ca tata“! Mai ales cei care au fost concepuți în stare de beție. Iar dacă părinții nu au fost alcoolici, celula aceea a fost impregnată de aburul acela de alcool, și spun unii specialiști, maica nu știe dacă e adevărat, că organismul tinde mereu după starea de bine pe care o are la o anumită cantitate de alcool. Numai că, alcoolul distruge celula nervoasă, distruge organismul. Și, de unde la început crește toleranța la alcool – în general alcoolicii sunt, la început, băutori puternici, care îi „bagă pe toți sub masă“, cum spun ei, bând din ce în ce mai mult, aceasta fiind prima fază – în faza următoare scade toleranța la alcool, și ajung de se îmbată din foarte puțin.

Așadar, alcoolismul este o boală, o boală inclusiv trupească. Trupul nu mai poate să transforme alcoolul. Dar este o boală mortală. Se moare de la alcool. Și e o boală ucigașă, îi ucide și pe cei din jur, mai ales pe cei din familie. Este o boală de familie. Pentru că dacă într-o familie există un alcoolic, toată familia e bolnavă. Totul este dat peste cap. Este o boală cumplită, și pentru alcoolic, și pentru familie.

Desigur, de la potop încoace au fost dintotdeauna alcoolici. Dar, până în secolul trecut, fiind foarte puțini într-o comunitate, aceștia puteau fi ajutați și recuperați, pentru că erau responsabilizați. Pe alcoolic îl certa învățătorul, îl certa primarul, îl certa preotul, venea nașul și intervenea, venea bătrânul satului... el își asuma responsabilitatea, îi era rușine și era ținut cumva în frâu, plus rezistența lui, care era mai mare. Acum rezistența noastră e mai mică, pentru că ne hrănim altfel și cantitatea de alcool e din ce în ce mai mare și, lumea de acum are chiar obiceiuri și legi care ne dau „dreptul“ să facem asta: „oameni suntem…“, „așa e bărbatul…“. În plus, acum nici familia nu-l mai ajută pe alcoolic să fie responsabil pentru faptele lui. El vine beat mort, se murdărește pe sine în toate felurile, sparge, face tot ce vrea în nebunia lui… Și soția sau copii ce fac? Îl spală, îl duc în pat, să n-audă lumea, să nu știe nimeni. Și el când se trezește nu-și amintește. Acesta este specificul alcoolicului. El nu-și amintește ce a făcut la beție, cum își amintește un băutor care încă nu e alcoolic.

R.B.: …bețivul…

M.S.: …un băutor și nu un alcoolic. Nu este încă bolnav. Un băutor poate să devină alcoolic, dar poate să nu devină. La un moment dat, viața în familia unui alcoolic nu mai este o viață obișnuită. Într-o familie obișnuită, viața are reguli, aici nu există nici o regulă. Copiii stau să vadă: „O veni tata treaz, o veni beat? Ne-o bate?“…

R.B:… „da“ cât e de beat?“...

M.S.: … „ne-o bate sau ne pune să spunem poezii?“… Soția la fel: „Ce-o să facă, o să mă bată sau o să mă înjure sau o să mă pună să-i cânt?“. Toată lumea e în tensiune… soțiile nu mai dorm îmbrăcate, se pregătesc mereu pe unde să fugă. Apoi, toată activitatea se centrează pe alcoolic. „Ah, iar bea, să-i iau paharul, să-i ascund sticla…“. Multe soții au devenit alcoolice pentru că au vrut să-și ajute soțul să nu mai bea și au băut ele paharul. Când se uita în altă parte, zicea: „Lasă, că beau eu.“. Și, încet-încet a devenit ea bolnavă. Și a devenit și ea dependentă de alcool, pentru că asta e capcana. Așadar, ce fac cei din familie? Numără paharele: „Cât a băut? Să-i iau banii, să nu-i las banii, să văd pe unde ascunde alcoolul…“, pentru că alcoolicul ascunde, trebuie să se asigure…

R.B.: …are o provizie…

M.S.: …da, ascunde. Și atunci familia e concentrată pe băutul alcoolicului și nu pe calitatea vieții lor. „I-am găsit, i-am luat sticla…“. Iar când îl ceartă, el își ia angajamentul: „Gata, da“ nu mai fac, da“ mă las oricând…“. Și ea: „Ei, ia uite, n-a mai băut, m-am speriat degeaba, lasă că nu-i nimic…“. Copiii sunt terorizați pur și simplu de această situație, le e rușine de ceilalți. Sunt copii care ajung la adolescență, care vor să aducă prieteni în casă, dar nu pot, sunt fete care vor să se căsătorească, dar nu pot aduce viitorii soți, pe cel care vrea să-i ceară mâna, pentru că se rușinează… e o viață de calvar. Și, mai mult, toată familia e bolnavă. Dacă alcoolicul se numește dependent, membrii familiei se numesc co-dependenți. Ei sunt dependenți de comportamentul alcoolicului.

Aș vrea să subliniez însă că alcoolicul nu este iresponsabil. Nu-și aduce aminte tot, dar nu este iresponsabil. Este răspunzător pentru faptele lui. Pentru că el constată că ceva nu e în regulă cu viața lui, cu sănătatea lui, nu ia nici o măsură, neagă faptul că are o problemă cu băutul. Un bețiv poate să spună: „Da, domnule, când mă îmbăt, o fac lată.“. Un alcoolic zice: „Eu, n-am probleme, beau și eu ca orice om, și dacă vreau, nu mai beau, nu e nici o problemă.“.

R.B.: …oricând se poate lăsa….

M.S.: Da, acesta este deja un semn de boală, de instalare a bolii. Și, în felul acesta el speculează. Singura lui problemă, de la un anumit moment, este să aibă băutură. Să nu cumva să rămână fără băutură, pentru că, din acest moment, nu mai e urmărită plăcerea. La început bea de plăcere. Un fricos, după ce s-a îmbătat, e cel mai grozav. Îi „omoară pe toți, îi dă afară..“. Un timid, care se crede prostănac, când se îmbată, a… ce glume spune, ce umor are, ce succes la femei are… pentru că el nu mai simte nimic, nu mai vede, și-a pierdut limitele și nu mai știe. Și lumea din jur nu-i atrage atenția, nu-l ajută și el trăiește în minciuna aceasta și în negarea aceasta mult timp. Dar după aceea, în fazele avansate ale bolii, el nu mai bea de plăcere, ci bea de durere. Organismul cere substanța aceea și sunt dureri, le tremură mâinile, leșină, sunt palizi, au tahicardie, și de aceea și mint pe stradă: „că, uite, m-au atacat hoții și am rămas fără bani… sunt bolnav de inimă și n-am bani… mi-a murit fata nu știu unde…“.

R.B.: Găsesc tot felul de pretexte.

M.S.: Apelează la orice când ajung în ultima fază și sunt alungați de familie, unii în stradă, deși au avut statut bun. Apelează la orice fel de minciuni, sunt disperați… Iar lumea, societatea, familia, rudele, în loc să-i ajute, îi împing și mai tare, spunând: „Nenorocitule, că nu vrei să te lași, că nu mai ești bun de nimic…“, în loc să înțeleagă. Dar n-au de unde să înțeleagă, nu le spune nimeni că este o boală și că orice boală se vindecă dacă este recunoscută, tratată și îngrijită.

R.B.: Dar, oare acceptă ei că sunt bolnavi? Pentru că de multe ori nici nu acceptă.

M.S.: Atâta timp cât tu îl speli, îl hrănești, nu mai are serviciu, dar tu îi dai… el sigur că nu acceptă. Dar, în America, unde sunt aproape la fel de frecvenți alcoolicii ca și la noi, concurența e mare, nu-ți dă nimeni un ajutor social fiindcă ești alcoolic, acolo sunt legi foarte clare: te-a prins la slujbă că nu muncești bine, patronul are un birou în care ești testat și zice: „Ești alcoolic. Nu-l dăm afară pentru că este bun profesionist și îi oferim o șansă...“. Că, de obicei, alcoolicii sunt oameni buni, oameni deștepți, oameni sensibili. Ei se ratează, nu sunt ratați.

R.B.: N-au ceva defect…

M.S.: N-au ceva ereditar ca ratare, ci aleg să asculte o înclinație, o atracție ereditară. Ei se ratează prin distrugere, prin boală.

R.B.: Prin slăbiciunea aceasta.

M.S.: Și, cum spuneam, un patron poate spune: „Uite, dumneata ai probleme cu alcoolul.“. „Nu, nu, că a fost un accident, să vedeți că de mâine nu mai, că, nu știu ce…“ „Nu, nu, dumneata ai probleme și, dacă vrei să rămâi, te duci la o terapie.“ Și există grupuri de terapie pentru alcoolici, nu numai cea chimică, care, de fapt ce face? Te dezintoxică, sau îți creează repulsie față de alcool, și când ți-o trece efectul substanței chimice pe care ai înghițit-o, ți se face poftă iar de alcool, pentru că alcoolismul nu e generat de poftă, ci de o nevoie mai adâncă.

R.B.: O iei de la capăt. E ceva psihic.

M.S.: Este mai mult decât psihic. E o boală care cuprinde toate planurile ființei: trup, suflet, și duh. Este o problemă de relație cu Dumnezeu până la urmă.

Și terapiile care au rezultate sunt acelea care se referă la toate aceste plauri ale ființei. Alcoolicul este considerat bolnav și iresponsabil de faptele pe care le face la beție, dar este responsabil dacă alege să rămână bolnav și refuză terapia. Acum și la noi în țară există, aproape în toate orașele, grupuri de terapie numite „Alcoolici anonimi“, unde se practică terapia pentru a deveni abstinent, pentru a scăpa de această boală și pentru a deveni din nou om sănătos.

R.B.: La noi în Craiova există?

M.S.: Și la noi în Craiova există un grup al „Alcoolicilor anonimi“, și ce este mai minunat este că există un grup de terapie și pentru membrii familiei, chiar în cadrul unei parohii din cartierul Craiovița Nouă.

R.B.: Da, pentru că de multe ori și ei sunt afectați. Sunt co-dependenți.

M.S.: Da, o terapie pentru soție și pentru copii, care trebuie să învețe să se poarte cu alcoolicul, care trebuie să învețe să nu-și distrugă viața. „Dacă tu vrei să ți-o distrugi, e problema ta, eu nu vreau să-mi distrug viața. Eu te ajut, dacă vrei, dar dacă nu vrei, nu…“ Dar nu așa, prin discurs…

R.B.: Dar ce abordare ar trebui să aibă până se ajunge la acest grup organizat? Care este atitudinea adecvată a soției, în special?

M.S.: Primul lucru este să înceteze cu negarea. Să înceteze să se prefacă și să se poarte de parcă n-ar fi nici o problemă sau să-ți spună că nu e nimic de făcut.

R.B.: Să spună: „Da, soțul meu are o problemă.“?

M.S.: Da, să spună: „Soțul meu are o problemă, e grav, eu nu mai pot să port această problemă și viața mea este un iad. Și eu nu mai pot să mă ascund și nu mai pot să rabd. Ce pot să fac?“. Și, bietele femei, atunci încep să se ducă la Biserică, încep să facă rugăciuni, situația se mai schimbă câte puțin, dar nu ajunge. Trebuie să te pricepi cum să abordezi acest lucru. Este un întreg proces de consiliere, care se face în anumite locuri. La noi, grupul acesta în care se face consiliere de grup, e la biserica de la Racheta, în Craiovița Nouă, unde se va construi Catedrala. Părintele Ioan Rădoi conduce grupul, și uite, deja sunt rezultate, oamenii se salvează, pur și simplu. Și alcoolicii se salvează. Există în Craiova alcoolici care s-au salvat și care sunt oameni deosebiți, au redevenit ce erau. Și vor mai fi. Puteți căuta pe Internet adresele la care se întâlnesc grupurile AA din Craiova sau din alte orașe.

Încet-încet, vom face mai mult. Deja avem preoți pregătiți pentru a face asemenea grupuri de terapie. Numai că, orice terapie presupune bolnavi care să dorească să se facă sănătoși. Deocamdată, oamenii nu vor să fie sănătoși, oamenii nu vor să renunțe la alcool, oamenii nu vor să se salveze. Și nu poți să-i iei cu salvarea și să-i vindeci de alcoolism. Îi poți dezintoxica sau scoate din coma alcoolică, dar nu le poți opri mâna care duce paharul la gură…

R.B.: Deci forțat nu se poate face…

M.S.: Pentru că este alegerea și lucrarea lui, a bolnavului. Înțelegeți? Repet: poți să-l iei cu salvarea și să-l duci la dezalcoolizare, e un proces chimic, violent, dar care salvează viața atunci pe moment, dar nimeni nu poate să-l oblige pe el să renunțe la alcool, pentru că numai el poate să facă asta.

R.B.: Aș vrea să discutăm și despre aspectul acesta… nu neapărat al bețivului. Sunt persoane care consumă zilnic o anumită cantitate de alcool. Nu se îmbată, nu au un comportament vizibil deosebit. Unde i-am încadra pe aceștia, care, totuși, nu sunt băutori ocazionali? Sunt frecvenți.

M.S.: Da, atunci pericolul e foarte mare și sunt niște simptome. Dacă el la trezirea din somn bea ceva „ca să se dreagă“, să intre în formă, atunci e semn de boală. Dacă după o petrecere rămâne vin, rămâne alcool în pahare, dacă simte că are o „strângere de inimă“ să rămână atâta vin, „ia, mai bine să-l beau“, „decât să arunc țuica asta, ia, să beau“, acesta este iar un semn. Acea milă, acea dragoste, să nu se risipească cumva vreo picătură de alcool în altă parte, acea îngrijorare de a nu rămâne fără alcool: „trebuie să avem vin, trebuie să facem și noi niște țuică, trebuie să am mereu un ban pus de-o parte pentru așa ceva“, este o fază prealabilă care ne-ar putea da de gândit și în care am putea să ne oprim fără prea mari pagube existențiale. Am putea să ne oprim înainte de a ajunge ca efectele distrugătoare ale bolii să fie vizibile.

Un alt semn este și neputința de a suporta o stare de anxietate, o stare de neliniște…

R.B.: O tratează imediat…

M.S.: Da, o „tratează“ imediat cu ceva. Acesta este iar un semn de început al bolii.

R.B.: Este, dar e și mai greu de recunoscut. Negarea e mai mare.

M.S.: Este, da. Că acela o să zică: „Ești nebun! Eu n-am nici o problemă. Eu n-am probleme cu alcoolul. Tu ai o problemă. Ai ceva cu mine!“.

R.B.: Exact. Și atunci familia poate interveni să-l ajute, totuși?

M.S.: Poate interveni, dar în același timp trebuie să se „desolidarizeze“ de el ca bolnav, intervenind și spunând cu fermitate: „Uite, eu cred că ai o problemă și iată ce mă doare pe mine, iată ce mă deranjează pe mine, că în loc să fi cumpărat cutare lucru, ai cumpărat vin sau în loc să stai acasă cu familia, te duci cu prietenii la cârciumă, că spui că așa sunt bărbații și trebuie să stai de vorbă cu prietenii. Și vezi dacă nu e o problemă cu tine, dacă tu continui asta, eu mă supăr.“. Dar dacă mă supăr, mă enervez și pe urmă trec peste asta ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, n-am intervenit… Nu e acum momentul potrivit să dăm lecții, ci doar să conștientizăm și să informăm că există locuri în care există materiale scrise, există cărți de specialitate care arată cum au biruit alții, cum recunosc și ce pot să fac dacă sunt copil de alcoolic, dacă sunt copil matur – pentru că, e o nenorocire, e o boală de familie, nu numai în sensul că pot deveni alcoolic, ci că eu, dacă sunt fiică de alcoolic am un comportament specific și mă voi mărita cu un alcoolic, pentru că voi simți atracție pentru un alcoolic. Și aici sunt multe de spus.

R.B.: Dar din punct de vedere spiritual, cum abordăm problema?

M.S.: Ei, aici este esența problemei. Alcoolismul e în primul rând o boală spirituală, duhovnicească. Omul consumă drog pentru că nu știe ce sens are viața lui, pentru că vrea să scape de conștiința care-l chinuie cu acuzații și vrea să scape de niște neputințe.

R.B.: Care îl apasă.

M.S.: Aici e și o parte bună: omul nu-i făcut să fie neputincios. Omul este stăpânul acestei lumi, omul este împăratul creației. Și când împăratul se vede fricos, când se „bagă sub masă“ de frică, va zice și se va uimi: „Ce fel de împărat sunt eu? Ce s-a întâmplat cu mine? Cum îmi revin la demnitatea mea?“ Dar dacă nu poate face față acestei uimiri și nu vrea să înfrunte problema și să caute ieșirea, ce va face? Va înghiți repede ceva. Repede și în exces, pentru că mâncarea, activitatea sexuală și băutul sunt însoțite de plăcere în firea omului, ca și a animalului. Dacă n-ar fi plăcere să mănânce, omul n-ar mai mânca și ar muri de foame. Dacă nu ai simți o mare plăcere când bei apă, nu simți o mângâiere, n-ai mai bea. N-ai știi că trebuie să bei și nu ai mai bea. Deci ele sunt compensate cumva de Dumnezeu în natura omului de o plăcere care însoțește satisfacerea acestor necesități care mă mențin în viață și sporesc în viața mea. Și dacă ducem o viață cumpătată, chiar pofta e ceva sănătos. Dacă o să îmi fie poftă de murături este un semn că aciditatea în stomacul meu poate să nu fie cum trebuie, că îmi lipsește vitamina C. Dar dacă sunt dependent de ciocolată, de prăjituri, pofta de ciocolată nu mai indică asta, ci că am o dependență de dulciuri. Pentru că există dependență și de altceva decât de alcool.

R.B.: Așa este.

M.S.: Tot distrugătoare…

R.B.: Ca orice exces…

M.S.: Dar nu la fel de distrugătoare. Pe scara distrugerii: drogurile…

R.B.: Sunt pe primul loc.

M.S.: Da, și după aceea alcoolul…

R.B.: Și cafeaua, la urma urmei…

M.S.: Da, și cafeaua. Balzac a murit din cauza excesului și dependenței de cafea. Ajunsese s-o mănânce cu lingura, așa consistență avea, și a murit… Te distruge

R.B.: O doză prea mare.

M.S.: Dar o doză normală este un aliment, un stimulent. Ca și paharul de vin… zice Psalmistul: „Vinul veselește inima omului“…

R.B.: Dacă e doar un pahar…

M.S.: Dar depinde și de câte ori pe zi te veselești. Ne întoarcem… ce m-ați întrebat?

R.B.: Din punct de vedere spiritual, cu ce tratăm boala?

M.S.: Să luam un exemplu: eu fug de conștiința mea, nu vreau să constat că sunt neputincios. Nu pot să rezolv problema asta, n-am succes la fete, nu sunt bun la ceva, nu mă descurc și n-am nici o perspectivă. Sunt un ratat, concluzionez eu. În acest moment am ajuns la o mare neputință. Și, în loc să folosesc acest moment ca să-mi dau seama că sunt neputincios pentru că sunt om și pentru că omul nu poate face nimic fără Dumnezeu, cum Însuși Domnul spune: „Fără Mine, nu puteți face nimic“, și să mă întorc la Dumnezeu ca să le pot pe toate cu El și în El, mă îndrept către cele create și caut să mă consolez consumându-le. Fără Dumnezeu însă nu poți scăpa de sentimentul ratării. Și un simplu gând la El te poate scăpa: Dumnezeu le-a făcut pe toate bune, Dumnezeu nu face rateuri. Dar, altfel, societatea produce rateuri din… minut în minut. Și atunci dacă mă trezesc și zic: Dar Dumnezeu n-a făcut rateuri, înseamnă că eu am o problemă, am o neputință, care este ca atunci când mi-am rupt un deget. Ce fac când mi-am rupt degetul? Mă duc la doctor și mi-l pune în ghips, nu? Deci ce fac când am o neputință? Cer putere de la Dumnezeu. Iau putere de la Dumnezeu. Mă unesc cu El. Și știu cum se ia puterea: nu mai fug de El, nu mai vreau să fiu eu dumnezeu, ascult poruncile Lui, mă spovedesc, mă-mpărtășesc și deodată mă trezesc că pot tot și orice. Pot tot ceea ce sunt eu chemat să fac. Eu nu pot să zbor, dar pot să fiu foarte fericită mergând. Nu-i nici o problemă. Dar dacă sunt puțin bolnavă și sunt nefericită că nu zbor și mă revolt că de ce nu sunt gâscă și sunt femeie, atunci am o problemă. Și o pot rezolva în două feluri: hotărând că eu sunt dumnezeul meu și că pot fi gâscă, dacă vreau, și atunci voi da din mâini și voi striga „Ga! Ga! Ga! feriți-vă din calea mea că, iată, zbor!“, sau mă voi duce la Cel care m-a făcut și-L voi întreba de ce m-a făcut femeie, cum să ies din acest impas și El îmi va spune, îmi va răspunde. Nu?

Această adormire a ochiului conștiinței, care este atât ascunsul meu care mă vede pe mine, cât și punctul în care mă vede Dumnezeu pe mine, „ochiul“ lui Dumnezeu în mine, nu este altceva decât refuzul lui Dumnezeu: adică eu nu vreau să Se uite la mine Creatorul meu! Nu vreau să mă judece. Eu sunt grozav și pot închide ochiul acela! Cu ce-l voi închide? Prima dată cu o plăcere. Plăcerea mă face să uit de toate. Cum spun specialiștii, este anxiolitică. Te scapă de frică. De aceea, oamenii cu multe probleme sunt mai porniți spre îmbrățișările trupești decât spre dragoste. Ei nu sunt capabili să trăiască bucuria iubirii și în alt fel decât prin consum de senzații fizice… Nu sunt în stare pentru că le e frică. Le e frică de întrebarea: „Cine sunt eu?“ și se axează pe „Uite ce fac, sau ce am eu!“ Numai dacă face acel ceva are câteva secunde în care zice: „Uite…!“. Uite… că nu e! Nu e, pentru că fără Dumnezeu nimic nu e! Iată de ce orice dependență este o problemă spirituală. Ce căutăm acolo, în acele substanțe, e Absolutul de care suntem însetați prin creație. Și El nu e acolo, nu e ceva, ci Cineva. E nevoie să ne încărcăm cu Spirit (Duh)… nu cu spirt! În alcoolism, omul rupt de Dumnezeu, lipsit de Spirit, se îneacă în spirt și bâlbâie: „Eu n-am nici o problemă. Nu e nimeni ca mine. Eu sunt cel mai grozav!“…

R.B.: E un surogat.

M.S.: Este o falsă rezolvare. Dumnezeu ne-a făcut ca să fim dumnezei. Și cum, acesta este un proces de durată, de creștere, de asumare, de responsabilitate, că „poarta e strâmtă“, cel fricos sau leneș va zice: „Da“ las că nu-s nici eu prost… o lărgesc eu acum cu o vodcă!“… Și râde și se îmbată și… gata! Dar nu e gata! Când se trezește e tot cu fundu“n baltă.

R.B.: De fapt, acesta ar fi primul semn ca să-și dea seama că este bolnav.

M.S.: Da. Dar după aceea este ucisă voința, măicuță. Degeaba îi spui: dacă vrei, te lași. El nu mai poate să vrea. Aici este boala. Și atunci are nevoie de înțelegere în sensul ca ceilalți să-l ajute să conștientizeze că e bolnav. Primul pas, acesta e: biruirea negării cu care el se apără. Atunci abia va începe rezolvarea problemei, iar rezolvarea trebuie să cuprindă întreaga ființă umană. Iar începutul să fie duhovnicesc, spiritual: „Eu nu mai sunt stăpânul vieții mele. Eu m-am rupt de Dumnezeu și m-am distrus!“. Unul se distruge mai repede, unul mai târziu, după cum are rezerve în traistă. Dar până la urmă tot se distruge.

R.B.: Și ne ajută și voința.

M.S.: Și se întoarce la Izvorul Vieții, se întoarce la Paharul acela în care e Băutura Cea Vie, care este Sfântul Potir, singurul care ne satisface nouă setea aceea după absolut, după tot. Numai acolo putem primi cea ce caută setea noastră. Restul… bei, iar ți se face sete.

Așadar, din punct de vedere spiritual, boala alcoolismului și a oricărei dependențe se tratează cu Duhul Sfânt în Sfânta Biserică. Se vindecă dacă ne vom trăi viața în Dumnezeu și cu El.

Să învățăm, sau să reînvățăm, să ne trăim viața sub privirile lui Dumnezeu!

Citește despre: