„Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”

Interviu

„Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”

    • „Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”
      Vrednicul de pomenire, arhimandritul Teofil Lefter (de la stânga, al doilea) - Foto: arhiva Mănăstirii Pângăraţi

      Vrednicul de pomenire, arhimandritul Teofil Lefter (de la stânga, al doilea) - Foto: arhiva Mănăstirii Pângăraţi

    • „Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”
      „Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”

      „Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”

Monahilor gemeni de la Pângăraţi, Serafim şi Silvestru, Părintele Teofil le-a fost duhovnic până în ultima zi. Primul dintre ei îşi aminteşte că la fiecare cădere a sa, când mai slăbea, stareţul îl încuraja: „Măi, nu erai astfel! Cum să ne lăsăm așa? Trebuie să luptăm!” „Părintele Teofil era un luptător și s-a văzut asta și din boala pe care a dus-o. Cu diabetul și apoi cancerul, foarte multe dureri avea. Nu le-arăta pe față. După ce închidea ușa chiliei, se prăbușea pe scaun și durerile, le suporta singur”, afirmă monahul Serafim.

Părinte Serafim, cum vi-l amintiți pe duhovnicul sfinției voastre?

Părintele Teofil avea foarte, foarte multă dragoste față de tot omul necăjit și față de cei pe care îi spovedea. Țin minte că, deşi era apăsat de toate grijile mănăstirii pe care le avea cu construcția bisericii noi, nu uita de cei în necazuri. Făceam rugăciunile de seară împreună și la sfârșitul acestora începea să-i pomenească pe toți cei care erau în spitale. Lăcrima uneori rugându-se pentru ei.

La fiecare cădere a mea, când mai slăbeam, mă încuraja: Măi, nu erai astfel! Cum să ne lăsăm așa? Trebuie să luptăm! Era un luptător și s-a văzut asta și din boala pe care a dus-o. Cu diabetul și apoi cancerul, foarte multe dureri avea Părintele. Nu le-arăta pe față. După ce închidea ușa la chilie, se prăbușea pe scaun și durerile... – le suporta singur. (Părintele tace îndelung pentru a lăsa lacrimile-i să vorbească.)

„Avea un dar al lui de a se apropia de oameni”

A plecat repede Părintele. Dumnezeu a considerat poate că și-a încheiat misiunea aici pe pământ. Probabil atât trebuia să facă și poate nu numai atât. Poate și răutatea noastră, a celor din jurul lui, l-au grăbit oarecum. A suferit foarte mult pentru călugării care nu-l ascultau. Îi iubea pe toți, și pe cei care au plecat, și pe cei care se răzvrăteau împotriva lui.

Când era Sfântul Maslu, deşi slujba începea la 23.30, oamenii veneau cu autobuzele de pe la opt pentru Spovedanie, pentru sfat. Aproape de miezul nopţii venea cu tot cu oamenii de la ușa lui. Chiar și pe muncitori, pe tot omul pe care îl vedea având un necaz, îl trăgea la el. Avea un dar al lui de a se apropia de oameni. Le lua durerea numai prin grija pe care o purta față de durerea lor, îşi aminteşte monahul Serafim.