Părinte consilier, cu ce gând să mergem la Sfânta Spovedanie?

Cu sinceritate, cu părere de rău şi, dacă Sfinţii Părinţi o numesc Taina Pocăinţei, rezultă că starea pe care trebuie să o avem când ajungem înaintea preotului duhovnic este de pocăinţă. Şi pocăinţa nu înseamnă doar regret, ci dorinţa de îndreptare; creştinul să fie dispus să se îndrepte şi să ceară iertare de la Părintele ceresc. Iar cel ce merge să se spovedească să facă mărturisirea ca înaintea lui Dumnezeu.

Cum ne pregătim pentru spovedanie? Ar trebui să consultăm un Îndreptar de spovedanie?

Pregătirea pentru Taina Spovedaniei se face în urma cercetării conştiinţei, scrutându-ţi adâncimile sufletului. Apoi sunt şi rugăciuni care se citesc înaintea Sfintei Spovedanii.

Pregătirea poate fi ajutată de Îndreptarul pentru spovedanie, dar acesta este doar un ghid care îţi poate indica păcatele cele mai cunoscute, însă nu poate surprinde toate căderile vieţii omeneşti. Până la un punct, sigur, este important şi binevenit Îndreptarul.

Şi care dintre Îndreptare îl recomandaţi?

Uitându-mă pe Îndreptarul pentru spovedanie tipărit la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, îl găsesc potrivit pentru orice creştin şi, chiar dacă aş putea fi suspectat de subiectivism, îl recomand pe acesta cu toată inima.

Poate fi ajutată spovedania de o ciornă unde creştinul să-şi însemneze greşelile?

Sunt creştini care se spovedesc mai uşor, în sensul că au puterea, curajul de a spune tot ceea ce au pe suflet duhovnicului doar în măsura în care citesc păcatele pe care ei înşişi le-au notat undeva, pe o ciornă, pe un carneţel. Acesta este un fel de vehicul, cu ajutorul căruia spui mai uşor ce ai pe suflet, lăsându-ţi ochii să alunece pe o foaie, neprivindu-l pe preot.

Un creştin conştiincios îşi completează lista cu păcate în fiecare zi?

Cred că e o exagerare să stai cu un carneţel în buzunar ca să nu-ţi scape nici un păcat. Deşi pot spune că am văzut şi asemenea situaţii. Desigur, dacă e cu sinceritate, nu e nimic rău că doreşti să consemnezi ca într-un jurnal tot ceea ce ai greşit, cu dorinţa de a le mărturisi duhovnicului, însă există şi riscul de a cădea într-un soi de formalism păgubos din punct de vedere duhovnicesc. Poţi să-ţi evaluezi faptele la câteva zile, la o săptămână, iar dacă ai ceva pe suflet care te apasă, fugi la duhovnic şi te mărturiseşti.

Judecata lui Dumnezeu se justifică, chiar dacă avem toate păcatele mărturisite la zi

Atunci poate apărea şi o astfel de întrebare: dacă prin spovedanie ni se iartă păcatele mărturisite, pentru ce vom mai fi judecaţi?

Aş răspunde aici printr-o întrebare: dacă ai primit dezlegare pentru păcate la Taina Spovedaniei, de ce trebuie să mai faci acel canon pe care ţi-l recomandă preotul duhovnic? Sau de ce mai suntem opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, dacă, cronologic vorbind, am făcut păcatul, l-am mărturisit, am primit dezlegare? Şi atunci mulţi se pot întreba: „Când am primit dezlegarea: atunci când am mărturisit păcatul, când mi s-a pus mâna pe cap, rostindu-mi-se de către preot rugăciunea de dezlegare, sau când mi-am ispăşit canonul?“. Păcatul se iartă atunci când preotul, punând mâna pe creştetul creştinului, rosteşte rugăciunea de dezlegare. Însă, faptul că este oprit pentru un timp de la Sfânta Împărtăşanie se compară cu situaţia în care un om este diagnosticat cu o boală şi decide să se opereze. Şi după ce este operat, nu se mai poate spune că mai are boala respectivă, dar el nu este din acel moment apt pentru a duce o viaţă activă, ca oricare alt om. Pentru că are nevoie de o perioadă de refacere, de convalescenţă. La fel şi creştinul - are nevoie de această perioadă de refacere şi împăcare cu Dumnezeu.

Şi revenind la întrebarea dvs, sigur, se justifică judecata lui Dumnezeu, chiar dacă avem toate păcatele mărturisite la zi. Şi aş reproduce aici ce spunea cândva un părinte, că „păcatele noastre nu încetează odată cu trecerea din această viaţă“. Consecinţele pozitive sau negative ale faptelor săvârşite continuă şi după trecerea la cele veşnice. Şi am şi un exemplu pozitiv: bunica Sfântului Ioan Iacob Românul, care l-a îndrumat pe calea vieţii creştine. Bătrâna a plecat la Hristos, însă acele cuvinte pe care le-a pus la sufletul nepotului ei au dat roade. Iată cum faptele bune ale acelei bătrâne au plămădit un sfânt. Pentru un exemplu negativ aş invoca cazul unei persoane care a scris o carte ce are consecinţe distructive în sufletele succesorilor; acest rău dăinuie şi după moartea scriitorului. De aceea, vom merge la judecată, pentru că faptele noastre nu se opresc la mormânt.

Care este rolul conştiinţei noastre la Judecata de Apoi?

Judecata o va face Mântuitorul Hristos, iar conştiinţa noastră va fi de faţă. Şi faţă de ea nu vom putea tăgădui nimic. Ca un paznic neadormit ce ne-a fost în viaţă, conştiinţa noastră ne va arăta exact situaţiile şi momentele când şi cum am greşit.

Remarcaţi schimbări în bine în viaţa oamenilor care s-au spovedit?

O, cum să nu... Am avut ocazia să remarc schimbări bruşte, în bine, în viaţa unor oameni şi asta mai ales în timpul slujirii ca preot misionar de caritate la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe „Sfântul Spiridon“ din Iaşi. Pentru că pe patul de spital oamenii sunt dispuşi să-şi deschidă sufletul mai mult ca oriunde şi mai mult ca oricând. Am întâlnit aici oameni care nu s-au mărturisit niciodată sau care nu se mai mărturisiseră din copilărie. Am întâlnit oameni care şi-au deschis sufletul ca o carte în care am fost invitat să citesc. Şi am văzut cum s-a îmbunătăţit starea lor sufletească, cum li s-au alinat durerile, cum au primit putere şi nădejde după ce au spovedit tot ce aveau pe suflet.

Mă impresionează şi astăzi, când am ajuns la peste optsprezece ani de preoţie, mărturisirile unor creştini, care mă pun pe gânduri vizavi de curăţia vieţii lor şi îmi propun să iau exemplu de la ei. Alteori mă şochează îndărătnicia unor oameni care nu sunt dispuşi să renunţe nici în faţa lui Dumnezeu, Care este prezent la Taina Spovedaniei, la păcatele pentru care, paradoxal, ei înşişi au venit să se mărturisească. Vin ca şi cum ar vrea să-l informeze pe preot despre ce au mai făcut. Nu manifestă nici o părere de rău, nu sunt dispuşi în nici un fel să-şi îndrepte viaţa. Şi atunci mă întreb care este aşteptarea lor, chiar cred că Dumnezeu nu ştie de păcatele lor, că are nevoie să I se aducă la cunoştinţă periodic cu ce se mai ocupă ei? Dumnezeu ne ştie faptele, El are nevoie însă de îndreptarea noastră, de căinţă, de pocăinţă, nu-i trebuie o spovedanie din aceasta superficială, formalistă, cu scop informativ.