Vinul predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs

Interviu

Vinul predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs

    • Vinul predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs
      „Dacă stăm departe de viaţa cultică a Bisericii, ne expunem riscului de a cădea în tot felul de patimi“

      „Dacă stăm departe de viaţa cultică a Bisericii, ne expunem riscului de a cădea în tot felul de patimi“

    • Vinul predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs
      Pr. Ioan Antistescu, parohia „Sfântul Nicolae“ Plăeşu, judeţul Neamţ

      Pr. Ioan Antistescu, parohia „Sfântul Nicolae“ Plăeşu, judeţul Neamţ

„Preotul trebuie să dezaprobe, să înfiereze, în cuvinte grele chiar, în predica sa, patima beţiei, să-i conştientizeze pe păstoriţii lui că această patimă este aşa de perfidă că reuşeşte să pătrundă în sufletul oricărui om, fie că este învăţat, fie că e un om simplu, fie că e bărbat, fie că e femeie. A bea este o senzaţie firească în sine, excesul este de condamnat. Vinul veseleşte inima omului, predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs“, explică pr. Ioan Antistescu, paroh la „Sfântul Nicolae“ - Plăeşu, comuna Timişeşti, judeţul Neamţ. Citiţi în continuare un material despre „vindecarea“ dipsomanului cu ajutorul preotului, familiei şi chiar al serviciilor specializate.

Preacucernice părinte, cum poate preotul să vină în ajutorul unui enoriaş care a căzut în patima beţiei?

Patima aceasta pârjoleşte, arde, desfigurează, desfiinţează. Este o „boală“ greu de vindecat, într-adevăr, din cauza dependenţei pe care o generează, de aceea se impune în primul rând prevenţia. Preotul trebuie să dezavueze, să dezaprobe, să înfiereze, în cuvinte grele chiar, în predica sa, patima beţiei, să-i conştientizeze pe păstoriţii lui că această patimă este aşa de perfidă că reuşeşte să pătrundă în sufletul oricărui om, fie că este învăţat, fie că e un om simplu, fie că e bărbat, fie că e femeie. A bea este o senzaţie firească în sine, excesul este de condamnat. Vinul veseleşte inima omului, predispune la râs, dar nu trebuie să ne facă de râs, cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur. Poporul a concentrat înţelepciunea lui în legătură cu băutura în următoarele cuvinte: Dacă bărbatul bea, arde jumătate de casă, dacă femeia bea, arde toată casa.

În dipsoman Dumnezeu nu-Şi mai recunoaşte chipul. Purtarea unui alcoolic este, de multe ori, dincolo de cea a unei necuvântătoare.

Păstorul de suflete trebuie să-l observe atent pe cel care are înclinaţia aceasta spre băutură şi să-i atragă atenţia cum ştie el mai bine că-l paşte o mare primejdie. Preotul trebuie să facă tot posibilul să-l integreze în alt anturaj, pentru că anturajul de multe ori creează condiţiile alunecării în patima alcoolului.

Slujitorul Domnului nu trebuie însă să lucreze separat, ca un om pribeag. Dimpotrivă, trebuie să facă apel la serviciile specializate. Şi dacă patima a atins factorul volitiv, acesta se poate recupera prin dezalcoolizare. Nu e o perioadă uşoară, pentru că lipsa alcoolului face loc la manifestări înfricoşătoare. Aici intervine şi ajutorul familiei, care este cel dintâi sprijinitor.

Veşmântul din poarta raiului

Şi familia cum să-l ajute mai exact, cum să-l rabde în primul rând?

Da, e greu, pentru că beţivul trece repede la violenţă. O altă etapă este a însingurării, a izolării. Cel de lângă el trebuie să dea dovadă nu de puţină răbdare, ci de îndelungă răbdare, de răbdarea lui Iov.

Am avut un prieten, un soţ bun, care a picat la un moment dat în această capcană. Tată a trei copii. Soţia n-a mai făcut faţă situaţiei din casă şi l-a abandonat. Devenise foarte neglijent, nu mai mânca, era de nerecunoscut, un semi-boschetar. Când am intrat la el în casă deja începea să conştientizeze situaţia lui nenorocită şi m-a întrebat ce să facă. I-am spus că trebuie să consume mai puţin alcool. Şi aveam epitrahilul la mine şi i l-am pus în cui în casă şi i-am spus: „Uite, săptămâna asta o să bei în fiecare zi câte jumătate de litru de vin. Săptămâna viitoare o să bei trei sute de mililitri şi tot aşa până o să renunţi“. Şi, arătându-i epitrahilul, îi spuneam: „Uite-l e aici, ai grijă!“. Ce s-a întâmplat? După trei luni, omul nu a mai băut deloc. Epitrahilul stă şi azi în casa lui. După aceea, soţia a revenit acasă. Omul zice acuâ, săracuâ, despre epitrahil: „Ăsta e veşmântul care m-a mântuit! Şi da, a fost pentru el veşmântul din poarta raiului. Trebuie folosite toate mijloacele posibile şi imposibile. Şi să nu uităm de răbdare. Nu trebuie să ne aşteptăm la rezultate spectaculoase, pentru că tăria voinţei se recâştigă treptat, treptat. Deşi - fără intenţia de a face un prognostic pesimist - foarte puţini oameni se recuperează din patima beţiei, e o cădere cronică; să spunem 10% în cazul bărbaţilor şi numai 3% în cel al femeilor. În rest, mila Domnului, că şi Sfântul Apostol Pavel spune clar că nici grăitorii de rău şi nici beţivii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. 

Trebuie să ne spovedim cât mai des şi să ne cuminecăm după sfatul duhovnicului cu Preacuratele Taine, să nu lipsim de la Sfânta Liturghie, pentru că dacă stăm departe de viaţa cultică a Bisericii, ne expunem riscului de a cădea în tot felul de patimi.

Ar fi bine ca păstorul de suflete să facă el primul pas spre cel aflat în această primejdie?

Vă spun - şi vorbesc din perspectiva unei pastoraţii de patruzeci de ani - că niciodată nu va veni omul la preot să-i spună că are acest nărav. Fiindcă omuâ care bea nu-şi recunoaşte neputinţa. Şi studiile de specialitate, care au urmărit felul în care se insinuează dependenţa de alcool, au confirmat-o. Deci pasul cel dintâi îi aparţine exclusiv duhovnicului. De aceea, repetând, accentuez că preotul trebuie să supravegheze perimetrul său pastoral şi să intervină înainte ca omul să devină un pătimaş. Pentru că apoi nu va veni singur să se „predea“ duhovnicului.

Integrarea în activităţi care să-l evidenţieze ca pe un om recuperat

Dacă a reuşit să-l aducă pe calea cea bună, cum să-l ţină aproape pentru a nu recădea?

Sigur că alcoolicul va avea şi momente de redresare, la care preotul trebuie să fie atent şi să le „valorifice“. Şi dacă s-a „vindecat“, preotul trebuie să-l ţină pe lângă dânsul, să-l determine să fie cât mai prezent la viaţa liturgică, integrându-l în fel de fel de activităţi care să-l evidenţieze ca pe un om recuperat, oferindu-l ca pe-un exemplu. Pentru că omul, când vede că este o paradigmă, are şi tăria aceasta de-a influenţa: „Eu am fost cândva aşa, dar uite ce-am devenit...“. Preotul trebuie să-l scoată din marasmul anturajului în care s-a găsit şi să-l păzească apoi şi de alte anturaje periculoase. Cei din fostul lui anturaj îi vor spune, cu siguranţă, cuvinte de genul: „Băi, cutare, ai înnebunit, te-ai dat în anturajul popii de acuâ?“. Pentru că aşa sunt patimile acestea, ne târăsc după ele, spre pierzanie, fără să ne dea răgazul să vedem corect realitatea, făcându-ne să apreciem statornicia în ele, nu redresarea.

Dar Dumnezeu ne ajută în mila şi bunătatea Lui nemăsurate şi nu trece cu vederea dorinţa omului de a se îndrepta, nu-l lasă. Că El n-a venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi. Şi când vindecă Dumnezeu, când iartă El, nu se mai cunoaşte nimic, nici o urmă. Şi Dumnezeu nu ţine cont de ce am fost, ci de cine suntem.

Citește despre: