Ziua în care credincioşii vin la Neamţu, să-i spună Domnului păsul lor

 

„Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare. Venea Măria Ştefan-Vodă la hramul sfintei Mănăstiri Neamţu.”

În fiecare an la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, toată suflarea moldavă se îndreaptă cu gândul şi mulţi chiar cu paşii către vestita lavră nemţeană, care a fost aşezată de vrednicii ei ctitori sub semnul Înălţării cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos, dorind-i astfel un rol înălţător în viaţa Bisericii şi a credincioşilor din Moldova şi nu numai.

Mănăstirea Neamţ se înveşmântează an de an în straie de sărbătoare, după cum istoria multiseculară a voievodalei chinovii ne-a confirmat-o din cronici şi colb de pisanii, foşnet de strai voievodal şi omofor învechit în mierea harului dumnezeiesc. Vlădici și clerici, voievozi și dregători, monahi și mulţime de popor şi-au unit rugăciunile către Cer din această cetate spirituală de mai bine de cinci veacuri, au mulţumit Domnului pentru binefaceri, îngemănându-şi nădejdile de mai bine. Sărbătoarea Înălţării Domnului ne spune tuturor că Mântuitorul Iisus Hristos a coborât pe pământ, S-a întrupat, a luat chip de om, a luat natura noastră, a sfinţit-o, a îndumnezeit Trupul Său, l-a înălţat la Ceruri, ca să ne arate nouă, oamenilor, că destinația noastră finală nu este mormântul, ci suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Domnul, prin aceasta, nu indică doar care este ținta noastră, ci ni se face itinerar și energie, ca și noi să sa ajungem  la această binecuvântată stare.

Credincioșii devin martori la Înălțarea Mântuitorului

Dar slăvitul Praznic al Înălțării Domnului se leagă parcă în chip fericit de Mănăstirea Neamț, care devine eleona românismului (Sfânta Elena a construit pe Muntele Eleonului, lângă Ierusalim, de unde Hristos s-a înălțat întru slavă de pe pământ la Cer, o preafrumoasă biserică închinată praznicului, cunoscută sub numele de „Eleona”).

Slujbele religioase pricinuite de hram încep în ajun cu slujba de priveghere. Cete de pelerini veniţi de departe sau de aproape înconjoară altarul ridicat în  incinta mănăstirii, lângă măreaţa biserică ştefaniană, descoperind lumina lină a întâlnirii cu Hristos prin cântările de la slujba vecerniei, litiei şi utreniei. După priveghere liniştea se pogoară peste sfântul locaş. O linişte aparentă. Părinţii monahi, în frunte cu starețul lor, pregătesc cu meticulozitate ultimele detalii pentru ziua praznicului, iar credincioşii, deşi retraşi prin diferite unghere ale mănăstirii, încă stăruie în rugăciune dorind să-I spună Domnului tot păsul pentru care au venit la Neamţ din îndepărtate ţinuturi. La revărsatul zorilor cerul se luminează, aducându-şi obolul la strălucirea sărbătorii. Soarele pare mai luminos ca de obicei. Şi chiar este. Cu o sete nestăvilită îşi înmoaie razele în lumina credinţei ce licărește în sufletele miilor de credincioşi care, parcă iau cu asalt mănăstirea. Programul liturgic al zilei de praznic începe cu oficierea slujbei de sfințire a apei, săvârşită, după tradiţie în faţa aghiazmatarului, sub mângâierile calde ale Maicii Domnului din icoana făcătoare de minuni adusă aici în procesiune din biserica mare a lavrei. După ce pelerinii primesc binecuvântarea divină prin stropirea cu aghiazmă, soborul de slujitori și poporul dreptcredincios intră în curtea mănăstirii și se îndreptă către locul special amenajat şi frumos împodobit cu flori şi perena cetină de brad amintindu-ne de frumuseţile veşnic vii ale sufletului, care-L caută pururea pe Dumnezeu, loc unde se oficiază dumnezeiasca Liturghie. Aici se produce parcă o minune. Cu ochii minții credincioșii devin martori la Înălțarea Mântuitorului la Cer, dar Duhul Sfânt, le mângâie ființa coborând Cerul în sufletele lor.

La fiecare hram al Neamțului trăiesc o negrăită emoție. De 18 ani văd aceeași mângâiere duhovnicească, aceeași evlavie, aceeași dispoziție spirituală a miilor de pelerini care vin să participe la bucuria hramului și să „se petreacă” pe sub icoana Celei Preamilostive, Născătoarea de Dumnezeu. Ajungând la Neamț, ei înșiși devin bucuria sărbătorii, primind binecuvântarea Hristosului înălțat întru slavă de la pământ la Cer. O parte din pelerini urcă și dealul către smeritul schit al lavrei nemțene, Vovidenia, care stă pitit după colină ascunzându-se călătorului grăbit pentru a se descoperi celui atent în căutarea clipei care se vrea a fi o tainică întâlnire cu Hristos Dumnezeu, dar și cu Maica Sa Preasfântă, în cinstea căreia osârduitorii monahi  au durat aici locaș de închinare.

Pelerinii, precum vrednicii moldoveni de odinioară...

Ajung și la Vovidenia, zic, după ce împlinesc tradiția unui neistovit pelerinaj făcut pe la Horaița, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria și apoi, de la Pripor, coboară spre „mănăstirea mănăstirilor”, Neamț,  pe care o găsesc înmărmurită între atâtea veacuri. Poți citi în ochii lor o dulce osteneală. Deși, poate toropiți de drum și de zăduful zilelor de drum, închinătorii sunt încărcați precum harnicele albine de îmbelșugat nectar duhovnicesc. Adună cu ei din toate așezările monahale prin care au trecut pacea și binecuvântarea Cerului, iar la Neamț, ca o necesară încununare a trudnicei lor călătorii, primesc bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înălțat la Cer prin mijlocirea Duhului Sfânt. Privesc pe acești pelerini cu o bucurie nespusă, dar și cu o nevinovată curiozitate. Mă căznesc să regăsesc în chipurile lor pe vrednicii moldoveni de odinioară imortalizați de cunoscutul romancier Mihail Sadoveanu într-una din cărțile sale de referință, Frații Jderi, în care a realizat un tablou memorabil al unuia din hramurile veleatului XV la Neamțu. Nu pot să nu vă aduc aici mărturie câteva slove scrise cu inegalabilă devoțiune de iscusitul literat asemenea unui cronicar neîntrecut: „ ...De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră să asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă. Slujba dintăi se mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite căci văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor. Mulţimea s-a mişcat ca valurile. Se auzea chemări şi îndemnuri; urmă apoi o izbucnire de chiote. De pe zidurile mănăstirii, oameni de rând şi monahii făceau semne. Printre copaci rari, printre molizi, pe sub cireşi singuratici înfloriţi, se arătaseră oşteni călări cu straie colorate. Se mişcau prin puzderia de soare, micşoraţi de depărtare. Venea Măria Ştefan-Vodă la hramul sfintei Mănăstiri Neamţu.  Atunci soborul ieşi pe poarta cetăţuii având pe prea sfinţitul vlădică Iosif în frunte, în odăjdii. După soborul cuvioşilor monahi, urmau boieri ai ţinutului şi slujitori domneşti. Clopotele porniră cu mai mare zvon, când, în aceleaşi poieni cu molizi şi cireşi înfloriţi, se arătă alaiul cel mare. Cei de pe ziduri şi din turn cunoscură, în acea depărtare, numai calul alb al măriei sale şi numai fulgerarea gugiumanului său împodobit cu pietre de olmanz...”.

De la același autor

Ultimele din categorie