Cuvinte de strajă la ctitorirea unor vechi mănăstiri

Documentar

Cuvinte de strajă la ctitorirea unor vechi mănăstiri

    • Cuvinte de strajă la ctitorirea unor vechi mănăstiri
      Foto: Oana NEchifor

      Foto: Oana NEchifor

Exista în trecut un obicei al domnilor, boierilor sau persoanelor mai avute, de a construi biserici şi mănăstiri, locuri în care rugăciunea şi cinstirea memoriei înaintaşilor să nu înceteze. Dacă cercetăm atent istoria românilor, vom vedea că, începând de la Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (şi chiar de la predecesorii săi), voievozii şi domnitorii au statornicit această frumoasă iniţiativă.

Potrivit episcopului Melchisedec Ștefănescu, „ei le înzestrau cu daruri bogate, jertfeau averi mari, nu din vreo obligație politică sau de altă natură, ci numai din imboldul unui curat și dezinteresat sentiment creștin, adică nevoia sufletească de a-și lega numele de o pietate creștină, de a fi plăcuți înaintea lui Dumnezeu”. Și tot dânsul cugeta: „Deci, din acest spirit de jertfă creștină din trecut și din făptuirile lui, avem de desprins învățăminte prețioase pentru prezent, precum tot în ele trebuie să vedem o îndrumare pentru viitor”. Dar nu doar domnii și boierii au contribuit la înzestrarea bisericilor și a mănăstirilor, ci și ostașii români, cu leafa și simbria lor pe care o primeau de la stăpânire.

Dacă generozitatea lor în ceea ce priveşte cheltuiala construcţiilor era necalculată, ei aveau grjiă să asigure, chiar şi printr-un fel de blesteme, că nimeni nu va îndrăzni să înstrăineze moştenirea lăsată de ei acestor lăcaşuri. Iată cum pecetluiau domnitorii averile ce le dăruiau mănăstirilor:

„Să se deșcheie pământul și să-l înghiță de viu...”

„Facem știre tuturor cui să cade a ști, cum noi, cu vrere și cu mila lui Dumnezău, ne-am milostivit de am dat și am miluit sfânta mănăstire a noastră ce se cheamă a Balicăi, ce este la Galata, lângă târgul Iașilor, ce este metoh la sfântul și de Dumnezău îmblatul Muntele Sânaie, acea mănăstire miluim și întărim cu un sat ce se chiamă Hiaciul, în ținutul Sorocii, pe apa Răutului, cu loc de heleșteu și mori într-acea apă, pentru ca să-i fie de ajutoriu și de întărire la ace mănăstire și la mănăstirea cea mare de la Muntele Sinai.

Iar cine dintru ficiorii noștri sau dintre ruda noastră, nepoți, strănepoți, ar vre să strice acea pomană și dare a noastră sau fie ce domnu ar fi, sau alți oameni să desparțe și să ia acel sat de la acea sfântă mănăstire, acel om să fie triclet și proclet (ce se tâlcuiește de trei ori blestemat) și anathima și să se deșcheie pământul să-l înghiță de viu, cum au înghițit pre Dathan și Aviron acolo la acel sfântu munte de la Sinaie și să-l arză Dumnezău cu acel foc ce s-a arătat acolo lui Moisi prooroc, și să aibă pârăș la înfricoșatul giudeț pre singură pre Sfântă a lui Dumnezău Maică, și pre Moisi prooroc și pre Sfânta Mare muceniță Ecaterina.

Ci pe cine îl va alege Dumnezău, după viața noastră, să fie domn al țării noastre Moldova, să nu clintească și să nu strice dania noastră, ci mai mult să întărească și să împuternicească. (Gavril Movilă Voievod - 12 feb. 1618, Târgoviște)

Citește despre: