Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude

Minuni - Vindecări - Vedenii

Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude

    • Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude
      Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude

      Sunt păcătos... Dumnezeu nu mă aude

Există oameni care solicită rugăciunea altora, dar ei înşişi nu se roagă, pentru că se consideră păcătoşi. Nici o rugăciune nu este în zadar. Sfinţii îngeri, îngăduiţi-mi să o spun metaforic, suferă de lipsă de lucru, pentru că nu se roagă credincioşii care au nevoie.

Există oameni care solicită rugăciunea altora, dar ei înşişi nu se roagă, pentru că se consideră păcătoşi. Spun, de exemplu, preoţilor şi monahilor: „Rugaţi-vă pentru noi, părinte, dumneavoastră, care sunteţi aproape de Dumnezeu şi vă aude. Noi suntem păcătoşi şi Dumnezeu nu ne aude!”. Este ispita din dreapta. Este o îndreptăţire plină de părută smerenie, pentru a scăpa de răspunderea proprie de a se ruga, adică de a duce lupta proprie.

Un ieromonah aghiorit scrie: „Nici o rugăciune nu este în zadar. Sfinţii îngeri, îngăduiţi-mi să o spun metaforic, suferă de lipsă de lucru, pentru că nu se roagă credincioşii care au nevoie. De aceea, imediat ce iese o mică rugăciune din inima, din mintea sau de pe buzele fiecărui credincios, îngerii o iau şi cu emoţie, adăugând şi mijlocirea lor proprie, o duc înaintea înfricoşătorului tron al Sfintei Treimi. Pentru oamenii care se roagă continuu, ştiu din experienţă că, rugăciunile le aduc tot ce este mai bun, mai puternic şi mai de preţ. Am în vedere multe situaţii, în care, chiar şi boli grave s-au vindecat ori s-au ameliorat, cei rătăciţi au revenit pe drumul spre Dumnezeu, familii sau împăcat etc. Rugăciunea este în sine singurul dar fiinţial, cert şi util pentru toţi, este o armă nemaipomenită şi invincibilă. Sfinţii Părinţi, având această experienţă, insistă să devenim oameni de preferinţă rugători şi mai puţin raţionali, oameni sfinţiţi, nu raţionalişti”.

În sinaxarele sfinţilor întâlnim şi evenimentul impresionant de mai jos, care anulează justificarea şi argumentarea noastră sărăcăcioasă.

„O mamă are un copil mic, care este pe moarte (primii doi copii deja îi muriseră). Aleargă peste tot după ajutor. Pe oricine întâlneşte, îi cere fierbinte să se roage pentru copilul ei.

Aşadar, în timp ce ea aleargă, cu inima sfârtecată de durere, întâlneşte o femeie plină de multe păcate, care îşi risipise viaţa în multe fapte de necinste. De îndată ce o văzu, mama îi aruncă copilul care era în agonie în braţele ei, pentru că durerea cea adâncă o scotea din minţi.

Căzu la picioarele ei şi o imploră să se roage lui Dumnezeu ca să îl miluiască pe micuţ. Păcătoasa aceea s-a tulburat şi nu ştia ce să facă. Pe de o parte vedea pruncul aproape mort şi pe mama lui că se târa la picioarele ei, nevrând să se ridice; pe de altă parte vedea şi sinele ei plin de multe păcate şi lipsit de orice îndrăzneală spre Dumnezeu. Forţată însă de mama copilului, s-a întors spre răsărit şi după ce şi-a lovit cu putere pieptul cu mâinile, a început să spună cu lacrimi:

- Doamne, nu sunt vrednică să îmi ridic ochii şi să mă uit la înălţimea cerului, nici să chem numele Tău cel slăvit cu buzele mele cele păcătoase; sunt nevrednică, prin ceea ce am făcut, atât cerului, cât şi pământului, pentru că Те-am mâniat pe Tine, bunule Stăpân, însă imitând pe desfrânata care a venit la Tine şi şi-a mărturisit păcatele, vin şi eu înaintea Ta şi Te rog să Te uiţi cu iubire de oameni şi cu dragoste spre noi. Păcătoasa cea de demult a venit la Tine şi şi-a mărturisit cu lacrimi păcatele; eu, fiind încărcată de mulţime de păcate, nu îndrăznesc să îţi cer iertare pentru ele, însă mânată fiind de mama acestui copil, mă rog Ţie, Dătătorule de viaţă şi Mântuitorul tuturor să îi dai viaţă acestui prunc. Căci dacă eu, cea necurată şi lipsită de milă, cu milă îl văd şi sunt îndurerată, cu cât mai mult Tu, Cel care izvorăşti milă, îl vei milui pe acesta şi îl vei ajuta!

Atunci s-a pogorât din cer o lumină orbitoare peste acea desfrânată, peste pruncul muribund şi peste mama lui îndurerată. În acea clipă pruncul a revenit la viaţă şi mama lui, eliberată de durere, a mulţumit lui Dumnezeu. Iar acea femeie păcătoasă, uimită şi fără cuvinte, a căzut cu faţa la pământ, vărsând din ochi râuri de lacrimi...”.

(Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Luca al Crimeii minunile contemporane, traducere de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, Editura Sophia, București, 2012, pp. 176-178)