Răpirea în văzduh a Monahului Isaac Dionisiatul - minunea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfinte Ioane Botezătorule, ajută-mă să ajung la mănăstire!

La 21 mai, anul mântuirii 1932, a adormit în Domnul monahul Isaac, în vârstă de optzeci şi doi de ani, după ce a trăit în mănăstire mai mult de şaizeci de ani. Originar din satul Kavukli, comună Saranda Eklisies – Thra-kis, Părintele Isaac s-a făcut pildă vie de petrecere virtuoasă.

Împreună cu acest cuvios monah Isaac am stat în trei rânduri la metoace şi am văzut şi am auzit de aproape lucruri minunate, care pricinuiau uimire, unele dintre ele de necrezut pentru trândăvia noastră, pentru generaţia noastră puţin credincioasă şi mică la suflet.

Pentru a putea fi cuprinse toate cele săvârşite de monahul Isaac în anii petrecuţi în mănăstire, este trebuinţă de o carte întreagă, scrisă de un condei puternic, elegant şi întraripat spre cele cereşti, iar nu neputincios şi târâtor pe pământ ca al meu.

Din tot ceea ce am văzut şi am auzit vom povesti pe scurt o singură întâmplare.

Pe când era tânăr, de vreo cincisprezece ani, slujea ca bucătar la conacul mănăstirii din Karyes. Pe atunci, reprezentant al mănăstirii la Comunitatea Sfântului Munte era bătrânul Ghelasie din Lakonia, care a fost de patru ori Protos al Sfântului Munte şi care a adormit prin anul 1896. Acesta, voind odată, într-o vreme de iarnă, să se pună de acord cu mănăstirea într-o problemă urgenţă – pe atunci neexistând telefoane, nici mijloace de comunicare pe mare cum sunt astăzi – l-a trimis pe ucenicul său cu o scrisoare la mănăstire. Deşi timpul era noros şi întunecat, prevestind vreme rea şi furtuna cu zăpadă, bunul ascultător Isaac l-a ascultat fără să spună nici un cuvânt împotriva sau să cârtească şi a pornit peste munte spre mănăstire. După ce a pus metanie şi a spus: „Să fie binecuvântat!”, a luat scrisoarea şi în grabă, săltând şi alergând ca o căprioară, de vreme ce din tânăra vârsta s-a îndeletnicit cu păstoritul oilor, într-un sfert de ceas a ajuns în vârful muntelui, la locul ce se numeşte „Cruce”. De aici a apucat pe drumul de munte spre mănăstire.

De la conac a plecat la ceasul al şaptelea bizantin, iar la ceasul al nouălea a ajuns la hotarele Mănăstirii Simono-Petra, la locul numit „Busdumi”, unde se afla un izvor cu apă rece. Până acolo a văzut şi a distins drumul. Între timp a început să ningă atât de tare, încât zăpada a acoperit toate semnele care arătau pe unde este drumul.

Părintele Isaac, însoţit de dulcea chemare a lui Iisus, a străbătut o bună bucată de drum, dar peste puţin a fost nevoit să se oprească, lovit fiind de furtună şi de zăpadă ce cădea. De la o vreme a început să nu mai vadă nimic. Nefiind în stare să mai înainteze cu propriile puteri, şi-a înălţat mâinile şi privirea spre cer şi, cu credinţă fierbinte şi neclintită, a strigăt din toată inima sa:

– Sfinte Ioane Botezătorule, ajută-mă să ajung la mănăstire!

Binecuvântatul bătrân avea multă evlavie faţă de Cinstitul Înaintemergător şi – o, minune înfricoşătoare şi grabnica aţă, Slăvite Înaintemergătorule al Domnului! – îndată s-a împlinit spusa Proorocului Isaia: „Încă vorbind tu, Eu sunt de faţă” şi cuvântul psalmistului: „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe ei”.

Într-o clipă o putere nevăzută l-a răpit şi dintr-o dată s-a aflat lângă proschinitarul de lângă drumul din afară mănăstirii, ce duce la port, tocmai în vremea când părinţii se ridicau de la trapeză. Era în jurul orei 10,30. În acea clipă Părintele Isaac a intrat în mănăstire spre uimirea tuturor, care au început să-l întrebe cum a venit peste munte pe zăpadă şi pe o astfel de furtună. La diferitele întrebări ale părinţilor, fericitul tăcea, iar după ce a trecut o perioadă de timp l-au înştiinţat pe duhovnic, căruia spovedindu-i-se, i-a povestit acea minune înfricoşătoare.

Minunea aceasta este asemenea cu cea menţionată în Everghetinos (Cartea I, Tema 39) şi cu cea scrisă de Sfântul Nicodim Aghioritul în Slujba Părinţilor Athoniţi. Se spune că în Schitul Samaria de lângă Mănăstirea Esfigmenu, isihastul Damian, prieten al Sfântului Cosma de la Zografu, mergând odată la un duhovnic ce se afla în hotarele Mănăstirii Hilandar, din pricina ceţii şi a ploii torenţiale ce cădea nu mai vedea unde se afla. Atunci a strigăt din toată inima sa: „Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă că pier!” Şi îndată – o, minune! – s-a aflat nevătămat în faţa colibei sale, adus fiind de Înger.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 71-74)

De la același autor

Ultimele din categorie