Predică la Duminica a 34 - a după Rusalii (a întoarcerii fiului risipitor)

Şi prin pilda fiului risipitor din Evanghelia de astăzi ne sunt arătate iubirea şi mila Domnului nostru Iisus Hristos faţă de cei păcătoşi. Câte lacrimi nu a stors această pildă din ochii acelor părinţi necăjiţi, care au avut supărări mari cu fii lor risipitori şi rătăciţi!

Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, vedem că este un fiu  dezmierdat şi nedeprins cu munca, care, fără să aibă mila şi inimă, cere de la părinţi partea sa ce i se cuvine din avere şi pleacă în ţari străine, unde o risipeşte în dezmierdări şi în petreceri.

Cu durere în inimă şi cu lacrimi în ochi a trebuit să audă tatăl său aceste cuvinte îndrăzneţe cu care fiul i-a răsplătit toată truda şi grija şi toată zbuciumarea, pe care a avut-o până l-a văzut mare.

Fiul părăseşte, cu averea moştenită, casa părintească unde şi-a petrecut anii frumoşi ai copilăriei şi se duce între străini, departe  de ai săi şi acolo, într-un timp foarte scurt risipeşte toată averea pe care tatăl său o câştigase prin sudoarea fruntii sale.

De acum încep zile grele şi zile negre pentru el. Ajunge în cea mai mare mizerie, neavând ce mânca şi într-o stare plină de  deznădejde. Aducându-şi  aminte de casa părintească, şi  venindu-şi în sine, şi-a zis:  „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame ! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi" (Luca XV,  17—19). El se deşteptă din ameţeala petrecerilor şi a desfrânărilor, se căi amar şi cu inima zdrobită, cu hainele rupte,  se  întoarse  la tatăl său. „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău"  (Luca   XV,  20—21). Plin de bucurie, tatăl său dă porunca slugilor sale să-l îmbrace în haina cea mai frumoasă, să-i dea în semn de cinste un inel în mână.

Ca pentru un oaspete ales, pune să junghie viţelul cel mai gras şi să poftească toate neamurile şi prietenii să se veselească împreună, „căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Luca XV, 24).

Aşa cum tatăl din Evanghelia de astăzi a arătat o iubire sinceră faţă de fiul său cel risipitor, o iubire care toate le-a iertat, toate le-a uitat, aşa arată şi Domnul nostru Iisus Hristos cea mai mare iubire, milă şi dragoste faţă de noi, fiii cei nemulţumitori, care mereu îl supărăm cu păcatele noastre, la fel cum l-a supărat fiul cel risipitor pe tatăl său.

Să privim deci  mai de aproape această iubire, milă şi dragoste, de care ne aduce aminte Sfânta Evanghelie de astăzi, şi să vedem cum suntem noi datori a răspunde la atâta dragoste şi bunătate.

Din iubire şi din milă către noi oamenii, S-a pogorât Domnul nostru Iisus Hristos din ceruri şi a luat trupul smereniei noastre, ca să ne mântuiască. Şi cu toate că o rugăciune de a Lui sau o picătură de sânge ar fi fost de ajuns pentru mântuirea noastră, Mântuitorul de bună voie a petrecut 33 de ani în cea mai mare sărăcie, fiind prigonit şi dispreţuit de mai marii poporului evreu, şi moare după suferinţe amare, numai ca să ne arate dragostea Sa neasemuit de mare pentru omenire. Şi legat de acestea, El însuşi ne spune: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui să şi-L pună pentru prietenii Săi" (Ioan XV, 13).

Domnul nostru Iisus Hristos, prin suferinţele Sale şi prin moartea Sa de pe cruce, a dat lumii dovada iubirii desăvârşite pentru noi. Şi acest lucru l-au simţit şi l-au recunoscut Sfinţii Apostoli, iar Sfântul Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului, ne spune: „În aceasta am cunoscut iubirea: că şi El Şi-a pus sufletul Său pentru noi" (I Ioan III, 16).

Mântuitorul lumii dorea nespus de mult ca şi ucenicii Săi să fie însufleţiţi de o asemenea iubire, şi de fiecare dată le cere acest lucru.

Apropiindu-se timpul suferinţelor, Mântuitorul trece într-o zi prin Samaria, unde oamenii nu voiau să-L primească. Această purtare, plină de nerecunostinta a samarinenilor, i-a supărat şi i-a mâniat atât de mult pe Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan,  încât, porniţi cum erau, au zis către Domnul Hristos: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie ?" (Luca IX, 54). Însă Domnul nostru Iisus Hristos, plin de iubire şi de milă faţă de aceia care îl dispreţuiau, le-a răspuns: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi ? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască" (Luca IX, 55). Deci cu o blândă mustrare a vrut Iisus să le spună: Voi care sunteţi în  toate zilele cu mine, încă n-aţi observat că duhul învăţăturii Mele este un duh al iubirii, al răbdării faţă de toţi şi voi îmi vorbiţi de foc şi de răzbunare? Iar în alt loc le spune categoric : „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima" (Matei XI, 29).

Această iubire, această milă şi dragoste faţă de cei păcătoşi, propovăduită cu cuvântul de nenumărate ori, a dovedit-o Mântuitorul şi cu fapta. Din milă şi dragoste a vindecat Iisus mulţimea mare de bolnavi de tot felul şi fără număr putem spune că sunt minunile vindecărilor, aşa că Sfinţii evanghelişti scriu cu însufleţire că: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud şi morţii înviază" (Luca VII, 22).

Milă şi dragoste a arătat Mântuitorul faţă de cei păcătoşi, chiar atunci când lumea aştepta mânie şi pedeapsă de la El.

Şi prin pilda fiului risipitor din Evanghelia de astăzi ne sunt arătate iubirea şi mila Domnului nostru Iisus Hristos  faţă de  cei  păcătoşi. Câte lacrimi nu a stors această pildă din ochii acelor părinţi necăjiţi, care au avut supărări mari cu fii lor risipitori şi rătăciţi!

 Se poate ca noi, auzind toate acestea, să rămânem cu inimile împietrite la atâta iubire, milă şi dragoste? Se poate să nu cădem la  picioarele Aceluia care ne cheama cu glasul Său blând si cu cuvintele dulci: „Cine vine la Mine, pe acela nu-l voi scoate afară"!

Nu, dragii mei, la atâta iubire, milă şi dragoste trebuie să răspundem şi noi în timpul sfânt, care se apropie, cu căinţă şi cu părere de rău, cum a făcut-o şi fiul cel risipitor din pilda de astăzi.

Să pornim, deci, pe acest drum al întoarcerii, pătrunşi de adevărata căinţă, şi atunci putem nădăjdui că razele iubirii şi milei lui Dumnezeu ne vor lumina şi pe noi, că Iisus Hristos, Fiul iui Dumnezeu ne va ieşi înainte, ne va da veşmântul nou al harului Său şi ne va zice şi nouă plin de bucurie: „Fiii aceştia morţi au fost şi au înviat, pierduţi au fost şi s-au aflat".

Sursa: Preot conf. univ. dr. Octavian Pop, De la cuvânt la faptă

Ultimele din categorie