Aşa cum suntem, adică răniţi

Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele.

Săptămâna trecută, la invitaţia ASCOR Iaşi, am susţinut o conferinţă pe o temă ce se regăseşte în titlul articolului de faţă. Subiectul este atât de actual şi de important, încât simt nevoia să reiau anumite reflecţii, dar şi să adaug unele elemente noi faţă de discursul susţinut în faţa studenţilor ieşeni. De fapt, "discurs" este un cuvânt cam pretenţios pentru ceea ce a fost, mai degrabă, o mărturie a unui om care a căutat în Evanghelii un răspuns la frământări existenţiale şi la multele provocări întâlnite mai ales la scaunul de spovedanie. Şi filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat săptămâna trecută şi despre care ar mai fi multe de spus, oferă, între altele, imaginea unei răni ce capătă proporţii universale: într-o ţară şi o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai  mult sau mai puţin vizibile) răni sufleteşti nu pot, cu toată bunăvoinţa lor, decât să-şi sporească şi mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Încât o întrebare care se conturează pe parcursul filmului este şi aceasta: ar putea, vreodată, două suflete bolnave să aibă o relaţie sănătoasă? Răspunsul la această întrebare îl aflăm într-o pildă pe care o spune Însuşi Hristos Domnul, când se întreabă, deloc retoric: "Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?"(Luca 6, 39). Şi se deschide, de aici, singura perspectivă corectă asupra vindecării omului şi a relaţiilor interumane. Dacă oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, înseamnă că e nevoie să ne raportăm, în primul şi în primul rând, la Dumnezeu. Abia după ce primim tămăduire prin raportare la Dânsul, adică după ce ne împăcăm cu Dumnezeu, vom putea să relaţionăm în mod sănătos chiar şi cu oamenii care încă sunt "orbi", în sensul trimiterii scripturistice de mai sus.

Efectele benefice ale vindecării noastre duhovniceşti se răsfrâng însă nu doar asupra celor din proximitatea noastră, ci şi asupra structurilor sociale organizate sau crescute în mod natural. Despre o influenţă reciprocă între om şi organismele în care acesta activează, vorbeşte şi Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, într-un interviu publicat, în româneşte, la www.pemptousia.ro (cu titlul "Biserica şi scandalurile"). Afirmaţia Înaltpreasfinţiei Sale, cum că "persoanele bolnave îmbolnăvesc şi instituţiile, iar instituţiile bolnave îmbolnăvesc persoanele", e de o incontestabilă actualitate pentru ceea ce se întâmplă şi în societatea noastră, nu doar în spaţiul elen. O renaştere morală autentică nu poate avea loc, în România, decât dacă se începe de la om şi de la nevoia de vindecare sufletească a acestuia. Doar aşa putem însănătoşi instituţiile româneşti, altminteri ne vom strădui în zadar să tot importăm "forme fără fond" şi elemente civilizatorii care se lipesc de noi ca nuca-n perete.

Şi de unde să înceapă o astfel de tămăduire în popor dacă nu chiar din Biserică, loc numit adesea de Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind "spital, nu tribunal". În finalul interviului său, Mitropolitul Vlachos insistă asupra adevăratei dimensiuni a ceea ce numim drept "Trup al lui Hristos", nesfiindu-se a recunoaşte, lucid şi realist, unele derapaje care pot surveni în componenta umană a Bisericii: "Cred că trebuie să facem distincţia între teologia ortodoxă şi aşa-numita teologie ortodoxă care abordează creştinismul ca pe o religie. Biserica, prin Tainele şi teologia ei, creează relaţii autentice cu Dumnezeu, cu semenul nostru şi cu întreaga creaţie. Aceasta este lucrarea unificatoare (a teologiei ortodoxe, n.trad.), pe când «religia este opiumul poporului». Acolo unde există dezbinare, avem de-a face cu o «para-ortodoxie». Biserica este cea care îl desăvărşeşte pe om ca persoană, adică îi dezvoltă libertatea şi dragostea, deoarece conţinutul real al persoanei este chenoza– deşertarea de sine – şi jertfirea de sine. Rău este atunci când cineva trăieşte în Biserică şi nu înţelege nimic din această desăvârşire duhovnicească care se realizează în Biserică. Iar cel mai rău este atunci când există clerici care trăiesc mecanic şi profesional în Biserică, pe când alţii, mireni sau monahi, pot să se bucure de Biserică, de «popasul dumnezeieştilor erosuri»".

Făţărnicie, lene, viclenie?

Concret însă, despre ce răni vorbim şi despre ce tămăduire poate fi vorba, din perspectivă creştină? Rănile la care facem referire se reflectă şi în răni sufleteşti (ce pot degenera în boli psihice sau chiar în demonizări), şi în răni comunitare sau în răni transgeneraţionale (suntem urmaşii unor generaţii care au trecut prin două războaie mondiale, respectiv prin câteva decenii de comunism – fapt ce-şi află ecou şi în noi, copiii, nepoţii sau strănepoţii acestor generaţii anterioare). Dar aceste tipuri de răni (sau oricare altele) nu sunt decât reflectarea în concret a unei răni primordiale, care este rădăcina tuturor celorlalte, anume despărţirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam şi Eva au ales să nu asculte de Dumnezeu şi nu numai că au schimbat hainele de lumină (har) cu cele "din piele", dar s-au şi ales cu o rană adâncă pe care nici un om nu o poate vindeca, cu excepţia Celui care este Fiul Omului.

Despre aceasta ni se vorbeşte în parabola samarineanului milostiv, pe care o vom auzi citindu-se mâine în biserici (nu o redau aici din raţiuni de spaţiu editorial, o puteţi lectura din Evanghelia după Luca, 10, 25-37). Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-şi facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit, "aproape mort" (trăind o viaţă biologică, socială, intelectuală, şamd, dar nu una dumnezeiască). Precum samarineanul milostiv, aşa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin taina botezului şi, apoi, prin cea a spovedaniei) şi a turna pe ele untdelemn (taina sfântului maslu) şi vin (taina sfintei euharistii). Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem să vedem mai departe de faptele, gândurile şi stările noastre sufleteşti, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, priveşte la ceea ce le-a generat şi ne îndeamnă să avem nădejde că, deşi s-a întunecat, suntem, în continuare, chip al Său. Abia având această convingere, putem căpăta curaj să ne întoarcem la Dumnezeu şi, mai mult, putem să nu mai judecăm sau să nu ne mai supărăm pe aproapele nostru atunci când (ne) greşeşte, văzând la el mai degrabă rana din care iese puroiul răutăţii. Aceasta este mila creştină, milostivirea pe care suntem chemaţi să ne-o împropriem şi care nu este un sentiment, ci o atitudine şi o înţelegere existenţiale.

Sunt şi situaţii în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorică, mai dură chiar, faţă de cei care nu se raportează onest la propriile răni. Este mai întâi cazul făţărniciei, pe care o sancţionează adesea în persoana unor farisei. Făţarnicul este cel care, deşi e rănit (cu păcate, neputinţe etc.), se arată a fi sănătos înaintea oamenilor. E ca şi cum o persoană grav bolnavă ar ieşi din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalţi cu aşa-zisa "sănătate" a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevărată nebunie). Alte două situaţii se regăsesc în pilda talanţilor, când cel care îngroapă talantul primit este numit "slugă vicleană şi leneşă" (Matei 25, 26). Leneşuleste cel care se dă rănit, deşi nu este. Viclean este cel care se foloseşte de rană spre a se îndreptăţi şi a obţine daruri pe care era chemat să le primească doar lucrând la vindecarea sa. Cine e şi viclean, şi leneş se foloseşte de o rană a sa oarecare, accentuându-i gravitatea până în punctul în care ea l-ar copleşi şi l-ar face cu totul neputincios, deşi în realitatea ea nu este atât de mare încât să-l împiedice a lucra la mântuirea sa.

Faţă de unii ca aceştia, Mântuitorul Iisus Hristos se manifestă mai ferm spre a-i trezi, arătându-le că, pe drumul spre Împărăţie, se acceptă întotdeauna neputinţe şi boli, păcate de tot felul, că se primeşte tot omul cu atât cât poate el lucra şi înţelege, dar nu se acceptă scuze şi pretexte pentru nelucrare. Orice lucrare de edificare spirituală nu poate fi decât teandrică, adică divino-umană. Chiar dacă partea omului este microscopică, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, ea nu poate lipsi cu totul. Fărâma aceasta de contribuţie a noastră ne conferă, de altfel, şi o demnitate pe care nici o altă creatură nu o mai are înaintea lui Dumnezeu. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Citește alte articole despre: milă, vindecare, rană, Samarineanul milostiv

De la același autor

Ultimele din categorie