Și astăzi stau în fața Ta, Doamne, la fel ca de alte multe dăți în care Te rog să îmi dai șansa unui nou început. Acel început bun pe care îl doresc cu înflăcărare și la care renunț atât de repede. Mă răpun tot felul de patimi, de gânduri care mă murdăresc și mă fac nevrednic de a sta în fața Ta. Nevrednicia mea știu că nu e piedică în fața bunătății Tale de a mă primi mereu cu aceeași dragoste de tată. Uneori mă întreb cum poți fi atât de răbdător să mă privești în răutatea mea, în josnicia de a mă înălța acolo unde nicidecum nu îmi e locul, de a fi cu mine chiar și atunci când eu nu am chef de Tine? Ești bun, Doamne… iar asta mă rușinează și mai tare… Ești minunat, Doamne, iar asta mă coboară din înălțimea gândului meu… Cum să mai fiu mândru când cerul, vântul, marea, pământul tot în măreția lui sunt lucrul mâinilor Tale… Cum să mai fii cu nasul pe sus când Tu cel care stai printre heruvimi și serafimi cobori în inima mea care de cele mai multe ori nu e cel mai primitor loc… Îți mulțumesc, Doamne, și iartă-mă iar și iar că nu sunt vrednic de prezența Ta. Îmi permit să nu Te vreau știind bine că fără Tine pierd nu numai drumul, ci și cărarea… Uneori aprinzi în mine dorul acela după Tine care mă neliniștește și care mă îngenunchează într-un mod atât de minunat în fața Ta, încât inima singură Te roagă să vii din nou la mine, nemaivoind să facă mofturi. Și tu fără excepții vii, iar asta mă face să mă minunez și mai tare de Tine, și să Te iubesc și mai mult. Sper, cu timpul, să învăț să Te iubesc arătându-Ți aceasta din faptele mele și Te rog, Doamne, primește-mă ca pe unul ce face pe nebunul cu Tine, dar a cărui inimă este nebună după bucuria întâlnirii cu Tine.