A fost odată…

Reflecții

A fost odată…

    • A fost odată…
      Mănăstirea Sihăstria Putnei

      Mănăstirea Sihăstria Putnei

După slujbă, curtea mănăstirii se umple de oameni. Un „mușuroi de furnici”. Îi văd pe toți ca pe unul: îmbrăcați decent, (chiar dacă, la unii dintre ei, de sub cămășile cu guler alb, mai apar crestele negrite ale unor semne scrise în ani de rătăcire) cu chipurile senine și discutând între ei prietenoși. Ca înainte… Și sunt fericiți. Și văd iarăși părinți zâmbind, privind la copiii lor, care se joacă pe-afară. Și-mi vine deodată, ca odinioară, un miros de clătite aburinde… Și mi se pare, așa, dintr-o dată, că, pentru rugăciunile ce se ridică de aici, din aceste locuri de sfințenie, Dumnezeu va avea grijă de noi...

 

„Unde merge?”, întreabă Ancuța nedumerită, uitându-se, cu ochii ei mari, de copil curios, la furnicuța ce căra în spate un bob de două ori cât ea. „La copilași. Tre’ să le dea de mâncare”, îi răspund, gândindu-mă însă la cum va reuși oare să treacă ea peste șuvoiul mic de apă, ce o desparte de mușuroiul de pe marginea șanțului. Ionuț se apleacă să o prindă între degete, însă se răzgândește: dacă o strivește cumva!?

Toți trei, tovarăși nedespărțiți de joacă, ne căznim să aflăm o soluție. „Să punem un băț peste șanț!” a aflat Ancuța rezolvarea dilemei. Bucuroși nevoie mare că o ajutăm pe mama furnică să ajungă la „puiuții” săi, găsim îndată o crenguță și așteptăm bucuroși ca ea să treacă pe deasupra. „Poate e regina furnicilor”, zic eu, gândindu-mă că vom fi fost și noi niscaivai Harapi-Albi. „Dacă furnicuța o să ne zică: «Pentru că voi m-ați ajutat să ajung la copilașii mei cu de mâncare, îmi veți fi de acum prieteni»”? Așteptăm, răbdători, un semn.

Nu s-a întâmplat chiar așa. Furnica a trecut și s-a pierdut undeva, printre bulgărașii grămăjoarei de pământ mărunțit. Dar n-am fost supărați. Mămica-furnică trebuia să ajungă neapărat acasă. Ce s-ar fi făcut puiuții fără ea? Nu ar fi ieșit ei din mușuroi și s-ar fi înecat în pârâiașul în care ne scăldam picioarele?

Mândri nevoie mare de fapta noastră, fugim repede în curte, căci tanti Ana tocmai ne-a chemat în casă. E ora prânzului. Deși mă aflu la doi pași de locuința alor mei, îmi place să stau cu familia aceasta la masă. Sunt așa de veseli… Parcă n-ar avea nicicând vreo problemă în casă.

Din atelierul de tâmplărie, nenea Vasile, despre care tata zicea că-i cel mai bun „meseriaș” din sat, iese, scuturându-se de praf. Tanti Ana izbucnește în râs. Și râde. Și râde… Râdem și noi, copiii. Nu stiu cum s-a făcut, că-n mustața stufoasă a lui nenea se prinsese o pânză de păianjen, și tare caraghios îi mai sta. Nici n-a mai avut rost să se explice, pentru că veselia se pornise deja.

Și ce bine gătea tanti Ana… Mai târziu, citind peripețiile lui Remi, cel singur pe lume, și ajungând la tabloul în care tușa Barberin i-a făcut acestuia clătite, nu mi-am putut închipui momentul acela decât în casa prietenilor mei, la masa unde tot timpul se zâmbea și unde niciodată părinții nu se încruntau…

 

… „Maria, n-ai voie să intri acolo!” De când a învățat să meargă, explorează orice cotlon din lumea care tocmai i s-a deschis înainte. Cu piciorușele ei grăsuțe, fetița mea pășește – cum altfel - cu mers apăsat, prin balta cenușie de dinaintea porții, încercând să pătrundă prin locul unde o scândură lipsă știrbește mănunchiul de leațuri cu vopsea scorojită. De ce oare mi-am amintit întâmplarea cu furnica? Și cum de acum, după douăzeci și ceva de ani, casa aceasta arată de parcă-ar fi părăsită? De ce perdelele de la geamuri sunt rupte și înnegrite, de ce în curte cresc buruieni cât mine de înalte, de ce e totul atât de trist și de mort? Privind la fetița mea, entuziasmată peste poate de libertatea uliței pe care am copilărit (mai rustică și iubită poate decât cea a lui Gorki), încercând să-mi amintesc ce s-a întâmplat aici, în acest loc, unde radia adineauri doar lumină și bucurie, de unde am cules modelul de căsnicie fericită, de unde îmi amintesc cele mai frumoase și liniștite clipe ale vieții mele de copil…

 

… „Mama a zis c-o să-mi aducă blugi”. Surprins, Ionuț se laudă și el: „Iar mie adidași”. Îi invidiez. De dimineața, tanti Ana a plecat, cărând după ea o geantă ponosită „de la turci”. Parcă niciodată nu l-am văzut pe nenea Vasile atât de serios. Ne cheamă la masă: „Copii, hai că v-a lăsat mama ceva de mâncare!” „Dar ea când se întoarce?”, întreabă Ancuța, în naivitatea ei de copilă. „Îndată”, spune nenea, mușcându-și buzele…

 

…S-a mai întors. Dar de fiecare dată în grabă. Taxiul prăfuit din care cobora conținea mereu genți multe, pline de haine și dulciuri din Italia. Însă nu zăbovea prea multe zile, căci „patronul” nu-i dădea voie să stea mai mult de-o săptămână. Nenea Vasile a încărunțit înainte de vreme, s-a posomorât și lucra singur în atelierul lui ordonat…

 

… Ai citit „Aventurile lui Tom Sawyer?”, îl întreb pe Ionuț, acum coleg de bancă, pe care-l știam încă de mic pasionat de astfel de lecturi. „Cui îi trebuie carte?”, îmi răspunde el disprețuitor. „Ce, parcă Barosanu’ a citit ceva la viața lui? Ai văzut ce mașină are?” Nu i-am mai putut zice nimic. Barosanu’, șmecher de Germania, devenise brusc atracția întregului sat. Mulți copii se visau ca el.

De atunci înainte însă noi nu am mai fost atât de apropiați. Școala nu-i mai părea interesantă. Dintr-a șaptea s-a apucat de fumat, iar apoi și-a găsit rapid o gașcă de băieți, cu care juca barbut până târziu în noapte. Nenea Vasile nu-i mai purta grijă. Mai degrabă îi ajunse dragă sticla de vodkă ieftină, pe care-o cumpără de la colțul uliței. Ne-am despărțit. El n-a mai dat la liceu, iar eu vreo doisprezece ani n-am mai venit pe-acasă decât așa, prin vacanțe…

 

… La colțul străzii (căci satul meu a devenit, între timp, orășel), cineva râde zgomotos, alături de vreo doi trei bărbați „cu ceafa groasă”. Deodată se oprește. „Ce mai faci, omule?”, îl aud strigând. Mă uit în jur și văd că mă cheamă pe mine. Cu un șarpe tatuat pe umăr, tuns chilug și purtând un maiou de plasă, se ridică și-mi zice: „Pe unde-ai umblat, omule?” L-am recunoscut și nu-mi vine-a crede. „Ionuț?” „Da cine credeai?” „Cum mai ești?”, îl întreb. „Bine. Pierd vremea cu băieții. Mai prind câteodată vreo învârteală, ceva… Bei o bere?” „Nu. Mulțumesc. Ancuța ce mai face?”, îl întreb curios. „Cine? Sor’mea? Prin Italia, pe undeva. N-am mai vorbit de mult cu ea.” „Dar nea Vasile?” „Nu știu. Dă-l încolo de bețiv!” Sunt cu totul bulversat. „Bine, Ionuț, poate… ne mai vedem.” „Bine. Tre’ să bem o bere cândva. Să mai vorbim.”

Până acasă nu am mai putut gândi nimic. Parcă o ceață întunecată mi-a pus stăpânire pe toate amintirile. Mă simt atât de străin în satul meu, în viața asta nouă de aici.

După un timp, tanti Ana nu s-a mai întors. Cine știe ce-o mai fi făcut pe-acolo, prin străinătăți. La fel au plecat zeci sau sute de consăteni de-ai mei peste graniță, „la o viață mai bună”. Și satul a îmbătrânit. Cum termină opt clase, sau, în cel mai bun caz, cum ajung vârsta majoratului, mare parte din tinerii acestei părți de țară pleacă în alte state, unde „nu-i ca la noi”. Se întorc, uneori, în România. Au mașini cu numere străine, vin îmbrăcați trendy și nu mai mănâncă ce le gătesc mamele, ci-și comandă junk-food de la restaurantele ivite ca ciupercile după ploaie. Sunt însă triști, străini, negăsindu-și locul acolo unde a fost cândva casa lor. Acolo, „la ei”, dau piept cu noile mentalități. Mai „evoluate”, mai dichisite, care îi învață despre planning, libertăți și carieră. „Nu-i destul să fii mamă. Poți deveni ceva mai bun: o femeie de succes. Nu-i de ajuns să fii un tată responsabil. Poți fi șef de firmă, om de afaceri sau orice altceva. Pentru copii sunt grădinițele. Sau bunicii. Sau s-or învăța ei singuri cum stau lucrurile..”

 

… E duminică. Cobor din mașină și rămân uimit de frumusețea ce mi se scaldă înainte. Sihăstria Putnei, un schit de-abia ridicat în urmă cu cincisprezece ani, acum e o minune în toată regula. Intru în biserică și văd multe chipuri cunoscute. Sunt de-ai mei. Sunt prieteni din copilărie. Îi știam de mult plecați peste hotare, de unde credeam că n-o să se mai întoarcă vreodată. E și Ionuț!

Fratele meu îmi spune că ceea ce văd aici nu-i deloc întâmplător. În ultimul timp, cei plecați peste graniță se întorc. Mănăstirile din zonă, dintre care cea de aici, precum și bătrâna, dar măreața Putnă îndeosebi, îi strâng în jur, precum cloșca puii sub aripi, pe cei plecați afară. Îi învață că familia e cea mai importantă, că nu toată viața trebuie să ți-o petreci pentru a aduna, că mai bine e lângă cei dragi, decât să le trimiți dulciuri frumos ambalate.

După slujbă, curtea mănăstirii se umple de oameni. Un „mușuroi de furnici”. Îi văd pe toți ca pe unul: îmbrăcați decent, (chiar dacă, la unii dintre ei, de sub cămășile cu guler alb, mai apar crestele negrite ale unor semne scrise în ani de rătăcire) cu chipurile senine și discutând între ei prietenoși. Ca înainte…

Și sunt fericiți. Și văd iarăși părinți zâmbind, privind la copiii lor, care se joacă pe-afară. Și-mi vine deodată, ca odinioară, un miros de clătite aburinde… Și mi se pare, așa, dintr-o dată, că, pentru rugăciunile ce se ridică de aici, din aceste locuri de sfințenie, Dumnezeu va avea grijă de noi...

 

Citește despre: