Între spovedanie și interogatoriu

Reflecții

Între spovedanie și interogatoriu

    • Între spovedanie și interogatoriu
      Între spovedanie și interogatoriu

      Între spovedanie și interogatoriu

Din modul cum noi percepem Taina Spovedaniei rezultă modul în care trăim, pentru că vedem mulți credincioși ai parohiei, care după ce s-au spovedit și s-au împărtășit cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului Hristos, rămân la fel de indiferenți față de Biserică și la fel de dificili și împietriți în relațiile cu ceilalți. Pentru unii ca aceștia spovedania nu a avut nici un efect nu pentru că este nelucrătoare ci pentru că ei au făcut-o nelucrătoare.

Sfânta Taină a Spovedaniei, este taina prin care primim vindecarea de păcatele mărturisite, de la Doctorul sufletelor și al trupurilor, adică de la Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne adresează îndemnul: veniți la Mine toți cei împovărați și întristați și Eu vă voi odihni pe voi. Păcatul îmbolnăvește și întristează pe om, iar venirea în stare de pocăință către Hristos înseamnă pace și bucurie, înseamnă eliberare și împăcare a conștiinței. Nu preotul este cel ce dă această vindecare, ci Însuși Domnul Hristos.

Spovedania este un „act medical”. Așa trebuie privit pentru că așa și este. Actul medical presupune un set de analize (spovedania), o schemă de tratament (canonul primit la spovedanie) și voință din partea celui bolnav (care își mărturisește păcatele) de a se feri de boală și de tot ceea ce cauzează boala. Dacă cel ce dorește să se spovedească nu are această conștiință, că merge la doctor, adică la duhovnic, nu doar ca să-și prezinte o listă de păcate ca o condiție neapărată pentru a se putea împărtăși, ci, ca după ce și-a mărturisit păcatele, să poată începe o viață nouă în relația cu Hristos, unul ca acesta nu sporește duhovnicește. Nu este o simplă înșiruire de păcate, ci este strigarea sufletului după liniște, după vindecare, după normalitate. Din modul cum noi percepem Taina Spovedaniei rezultă modul în care trăim, pentru că vedem mulți credincioși ai parohiei, care după ce s-au spovedit și s-au împărtășit cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului Hristos, rămân la fel de indiferenți față de Biserică și la fel de dificili și împietriți în relațiile cu ceilalți. Pentru unii ca aceștia spovedania nu a avut nici un efect nu pentru că este nelucrătoare ci pentru că ei au făcut-o nelucrătoare.

În multe cazuri cei ce vin la spovedanie așteaptă să fie întrebați de către preot despre păcate, mulțumindu-se doar să dea răspunsuri afirmative sau negative. „Dacă preotul întreabă bine, dacă nu nu-i vina noastră”. Este o atitudine greșită și păguboasă, pentru că spovedania păcatelor nu este un interogatoriu, ca la poliție, unde omul privat de libertate ca o consecință a unei greșeli, este obligat să răspundă unor întrebări, iar în funcție de răspunsurile pe care le dă primește eliberarea sau condamnarea. La spovedanie omul vine de bună voie, mânat de propria conștiință, nu pentru a primi pedeapsă, ci pentru a primi eliberare. Tocmai recunoașterea din propria inițiativă a greșelilor te face să primești eliberarea.

Despre prima spovedanie care a avut loc, ni se vorbește în Sfânta Scriptură, atunci când Dumnezeu văzându-l pe Adam că a căzut în păcatul neascultării și a mâncat din pomul oprit, îl provoacă la dialog întrebându-l unde este. Ce face Dumnezeu? Nu a început să-l interogheze, ci l-a lăsat pe el să conștientizeze starea în care a căzut și să-și mărturisească singur păcatul. Și-a manifestat interesul față de el: unde ești Adame? Și în marea Sa iubire Dumnezeu l-a canalizat pe acesta spre recunoașterea greșelii; cine ți-a spus că ești gol? Cine altcineva dacă nu propria conștiință, care este glasul Lui Dumnezeu în om.

Unii dintre noi se spovedesc din rutină, fără dorința reală de a se îmbunătăți spiritual. Cred că adesea nici nu au în vedere așa ceva. Atunci când preotul duhovnic îi întreabă dacă de la ultima spovedanie au mai săvârșit vreun păcat, dau un răspuns de genul „aceleași părinte pe care le-am mărturisit și data trecută”, de parcă preotul ar trebui să țină minte cu precizie lista  păcatelor săvârșite de fii săi duhovnicești. Asta înseamnă că de la ultima spovedanie nu am progresat cu nimic și am repetat păcatele fără nici un efort de a le părăsi. Și dacă ne spovedim fără angajament duhovnicesc ne punem întrebarea: oare cum sau în ce stare ne împărtășim cu Sfintele Taine?

Spovedania fără dorința sinceră și conștientă de schimbare lăuntrică (metanoia) este un formalism dăunător, periculos, care nu direcționează pe om pe calea mântuirii. Domnul însuși ne avertizează că nu tot cel ce zice Doamne Doamne va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu. Omul nu vine la spovedit mulțumindu-se să răspundă la niște întrebări, ci vine la spovedit pentru a-și deschide sufletul plin de răni, în fața lui Dumnezeu, prin preotul căruia Dumnezeu i-a încredințat această misiune când a zis: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri. Pentru ce? Pentru a primi vindecare.

Se întâmplă adesea ca unii să fie tentați să caute duhovnici „buni”, adică care nu pun prea multe întrebări, care nu-ți dau canon și care oricum te împărtășesc indiferent de situația în care te afli. Nu spun că nu este bine, ci spun că este un dezastru o asemenea gândire. Un astfel de om nu caută de fapt vindecarea, ci caută doar să primească Sfânta Împărtășanie, pentru că ei știu că „a fi în standarde” aduce o oarecare stare de liniște și confort psihologic. Ba unii cer să fie împărtășiți imediat ce ajung la biserică fără să mai participe la Sfânta Liturghie.

Pilda fiului risipitor pe care am avut-o înaintea ochilor la începutul perioadei Triodului, este imaginea adevăratei spovedanii și zic adevăratei pentru că spovedania înseamnă de fapt pocăință sinceră, iar pocăință sinceră înseamnă întâlnirea reală între Tatăl și fiu. Spovedania și pocăința fiului risipitor au fost posibile numai prin conștientizarea stării de înstrăinare de tatăl său (care l-au dus la pierderea libertății) și dorința arzătoare de întoarcere a acestuia, posibilă numai prin punerea în mișcare a unei voințe puternice. Sfinții au fost și sunt oameni ca și noi toți. Ceea ce face diferență dintre noi și ei este faptul că ei au manifestat o dorință și o voință puternică de a-l sluji pe Dumnezeu, iar când au pus mâna pe plug nu s-au mai întors înapoi și chiar dacă s-au împiedicat sau au simțit că truda aratului îi copleșește, cu nici un chip n-au slăbit voința.

Preot Adumitroae Mihai- Daniel, Parohia Sfântul Prooroc Isaia - Cîrlig