Meditații asupra Teo-logiei

Reflecții

Meditații asupra Teo-logiei

    • Meditații asupra Teo-logiei
      Meditații asupra Teo-logiei

      Meditații asupra Teo-logiei

Însă această iubire este răspunsul dumnezeirii la iubirea jertfitoare și lucrătoare a omului, pe care el și-a manifestat-o din momentul în care, așezându-și credința în Dumnezeu ca și temelie a întregului său edificiu, a început a urca traseul ascetico-mistic spre piscurile cunoașterii adevăratei teologii... un efort ce se dovedește a fi, încă din parcursul lui, iar nu doar finalmente, nu doar uman, ci teandric.

Referitor la proprietatea tranzitivă a numerelor, în matematică se afirmă: dacă a=b, iar b=c, atunci a=c. Această expresie a relației tranzitive este întâlnită și în logică, având drept bază o relație de egalitate, de echivalență între cele trei numere, oricare ar fi ele. Extrasă din acest context și aplicată realităților vieții cotidiene, această perspectivă tranzitivă capătă o nuanță simplistă, rezultând într-o catalogare relativ ușoară a categoriilor vieții, în funcție de relațiile contextuale. Prioritară într-o astfel de perspectivă este deducția logică, având la bază autonomia gândirii… o gândire ce trebuie să țină cont de auto-determinarea proprie a realităților.

Se pune însă următoarea întrebare: În ce măsură această logică simplistă, această catalogare rapidă și contextuală, se aplică în domeniul Teologiei? Este Teologia un domeniu căruia i se poate aplica filtrul simplității?

Răspunsul, în integralitatea sa, va veni pe măsura parcurgerii următoarelor rânduri.

Premiza de la care plecăm este aceea că adevărata Teologie nu este un sistem de concepte autonome, a căror relație contextuală să poată da naștere la noi concepte. Relațiile dintre conceptele teologice nu se explică prin logica tranzitivă, ci prin ceva cu mult superior acesteia: taina. Astfel, Teologia adevărată se definește prin tainele credinței, în cuprinsul ei întâlnindu-se „abisuri” peste care cugetarea omenească nu poate să pășească, pentru a le cuprinde în esența lor. Exemplificând aceste „abisuri”, pentru a ne face mai ușor înțeleși, amintim de distincția dintre necreat și creat, dintre incognoscibil și totuși împărtășibil, dintre născut, iar nu făcut, dintre naștere și pururea feciorie... iar exemplele ar putea continua.

Orice încercare a minții omenești de a interpreta într-o manieră simplistă profundele taine ale teologiei se va transforma într-o deviere de la Calea, Adevărul și, implicit, de la Viața mărturisite de peste două milenii încoace. Singura metodă de cercetare care se poate aplica de către o inimă des-pătimită, este metoda credinței. Celebra afirmație „crede și nu cerceta”, care de altfel în spațiul Răsăritului creștin nu și-a găsit niciodată locul, devine prin „încreștinare” – crede și cercetează prin tainele credinței … iar acesta este tocmai veritabila expresie a stării de fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29).

Prin credință, cel ce și-a curățit sufletul de patimi, încununându-l cu dumnezeieștile virtuți, își unește mintea cu inima și astfel, cu mintea slujitoare pe altarul inimii - cu rațiunea slujind credinței – într-o profundă liturghie interioară, va aduce o doxologie continuă lui Dumnezeu prin rugăciune curată. În acest mod, îndemnul apostolic „rugaţi-vă neîncetat” adresat tesalonicenilor (5,17), dar universal valabil, își va deschide taina sa, descoperindu-i nevoitorului sensul adânc de dincolo de aparență. „Rugați-vă neîncetat” devine cunoașteți neîncetat, prin credință, tainele dumnezeiești; iar că este așa, o mărturisește însuși Evanghelistul: „Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Însă felul acestei cunoașteri, modalitatea prin care ea se aduce la îndeplinire, face apel nu la categoriile rațiunii omenești, ci tot la tainele dumnezeiești, căci taina, o taină mai adâncă ne descoperă... Concret, inima curățită și virtuoasă, jertfind lui Dumnezeu rugăciune scăldată în lacrimile pocăinței, se va împărtăși de harul dumnezeiesc, de lumina cea necreată a dumnezeirii, sensul prin excelență al tuturor rațiunilor. Această lumină scaldă mintea omenească, umplându-o, în același timp, de sensurile cele mai sublime, descoperindu-i tainele cele dumnezeiești, „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi” (Coloseni 1,26).

Și totuși, nici înțelegerea acestor taine nu se va face într-un mod simplist, golitor de sens, ci, tot în mod tainic, permanent rămânând un adânc de taină pe care omul nu-l poate și nici nu-l va putea cuprinde. Acest adânc de taină inaccesibil persoanei umane create este identificat în tradiția patristică cu Ființa lui Dumnezeu cel Necreat și Veșnic, Ființă cu totul incognoscibilă omului, afară doar de propriile-i revărsări luminoase, adică de lucrările sau energiile sale necreate. Incognoscibilă și totuși împărtășibilă.

Acest adânc de taină al Ființei nu este expresia unui vid incognoscibil, adică un întuneric al lipsei de sens, și aceasta pentru că taina Ființei este întunecată în sensul prea-plinului de lumină, în sensul orbirii din pricina neputinței sufletului de a primi atâta sens de lumină, cât este capabilă să ofere Ființa din Sine. Pe de altă parte, neputința cunoașterii nu este nici caracteristica vreunui refuz din partea lui Dumnezeu, ci este tocmai expresia neputinței creatului de-a cuprinde sensul prin excelență al Necreatului.

Prin aceasta, rațiunea omenească se dovedește a nu fi rea în sine, ci ca descoperindu-și adevărata vocație în Dumnezeu. Iar pentru a întări această afirmație voi spune că toate revărsările luminoase de care se împărtășește persoana umană, pe lângă faptul că nu reușesc niciodată să fie conceptualizate într-un mod exhaustiv – permanent rămânând acel ceva care nu poate fi exprimat – sunt expresia iubirii lui Dumnezeu care revarsă asupra sufletului doar atâta lumină cât poate el cuprinde, iubire pe care Sfântul Grigorie Palama o numește energie necreată.

Însă această iubire este răspunsul dumnezeirii la iubirea jertfitoare și lucrătoare a omului, pe care el și-a manifestat-o din momentul în care, așezându-și credința în Dumnezeu ca și temelie a întregului său edificiu, a început a urca traseul ascetico-mistic spre piscurile cunoașterii adevăratei teologii... un efort ce se dovedește a fi, încă din parcursul lui, iar nu doar finalmente, nu doar uman, ci teandric.

Din cele spuse până aici, vedem că la credință i s-a adăugat iubirea persoanei umane, însă și aceasta tot ca un răspuns la iubirea pe care Creatorul a sădit-o în creația Sa. Și fiindcă, după cum am văzut, întreaga lucrare a omului are nevoie de harul dumnezeiesc pentru ca lucrarea sa să-i fie plinită – căci rugăciunea Duhului Sfânt plinește rugăciunea cea nedeplină a omului – nu ne mai rămâne decât nădejdea ca Duhul Sfânt să vină și să se sălășluiască întru noi, precum o cerem în rugăciune.

Concluzionând, afirmăm faptul că logica Teologiei nu este o logică simplistă, cauzal – autonomă, ci o logică treimică a credinței, a dragostei și a nădejdii, scăldată tainic de lumina harului dumnezeiesc: „Și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13,13). În acest fel, Teologia nu este considerată a fi un sistem de concepte autonome și simpliste, ci adevărata Teologie se revelează în caracterul ei de experiență existențială a divinului, sensurile sau logica acesteia (logos-urile), descoperindu-se în Dumnezeu, fiind concentrice în El, fiind Teo-logice... „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5,32).

(Cojocariu Ștefan - Dumitru)

N.B.: Reprezentarea picturală se regăsește în Catedrala Mitropolitană din Iași, fiind o reprezentare a Botezului Domnului Iisus Hristos – Lumina lumii, și sensul prin excelență al tuturor celor create.