Temeiul filantropiei creştine şi atacurile fără temei ale umaniştilor atei

Reflecții

Temeiul filantropiei creştine şi atacurile fără temei ale umaniştilor atei

    • Temeiul filantropiei creştine şi atacurile fără temei ale umaniştilor atei
      Temeiul filantropiei creştine şi atacurile fără temei ale umaniştilor atei

      Temeiul filantropiei creştine şi atacurile fără temei ale umaniştilor atei

E uşor să fii ateu şi să nu ai nevoie de un angajament duhovnicesc cu tine însuţi şi e la fel de uşor să fii umanist în gândire şi să fii pildă de sminteală pentru poporul lui Dumnezeu, dar vai de cel prin care vine sminteala (cf. Mt. 18, 7).

În această perioadă de tulburări, în care organizaţii şi asociaţii cu caracter umanist-ateu condamnă Biserica lui Hristos şi o cataloghează ca fiind o instituţie parazit, ce ar trăi exclusiv din fonduri obţinute de la bugetul de stat, nu putem sta indiferenţi. Aşa cum am învăţat şi de la iluştrii mei profesori de teologie, e nevoie să avem mereu ca model lucrarea Sfinţilor Părinţi şi a Sfinţilor Mucenici care, atunci când Biserica era atacată de „lupii cei răpitori“, o apărau cu orice preţ, chiar şi cu preţul vieţii. Departe de a avea curajul sau inspiraţia lor, îndrăznesc şi eu a vorbi pe acest subiect, punându-mi nădejdea în promisiunea Mântuitorului Hristos, cum că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (cf. Mt. 28, 20) şi că, atunci când ucenicii săi vor fi prigoniţi, Duhul Sfânt ne va învăţa ce trebuie să spunem (v. Luca, 12, 12).

Biserica Ortodoxă n-a predicat niciodată suferinţa fizică, ci vindecarea

Filantropia sau dragostea faţă de semeni este considerată una dintre caracteristicile fundamentale ale credinţei creştine. Biserica Ortodoxă a practicat mereu filantropia cu precizarea că intensitatea actului filantropic a stat mereu în directă dependenţă cu posibilităţile ei de manifestare şi dezvoltare. Filantropia creştină este la fel de necesară în zilele noastre precum a fost şi în epoca apostolică, fiindcă există în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemniţaţi ori călători faţă de care Biserica nu stă nepăsătoare. Când Mântuitorul Iisus Hristos a spus apostolilor că „...pe săraci pururea îi aveţi cu voi!“ (In. 12, 8), implicit le-a dat şi porunca de a avea grijă de ei. Dacă Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru că doreşte să ofere membrilor comunităţii Bisericii posibilitatea de a-i ajuta pe cei aflaţi în dificultate şi a se mântui.

Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia, ca de altfel şi suferinţa, nu înseamnă că îi este şi plăcută ca stare socială permanentă, ci că voieşte ca prin ea să se arate iubirea de oameni, ca lucrare a Bisericii, prin care se menţine comuniunea cu El. Biserica Ortodoxă n-a predicat niciodată suferinţa fizică, ci vindecarea, şi nici sărăcia materială, ci bunăstarea, care să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească şi de îmbogăţirea spirituală.

Biserica, ca organism viu, este responsabilă nu numai faţă de progresul spiritual al fiilor ei, ci şi faţă de nevoile şi suferinţele lor pământeşti pe care are obligaţia să le aline. Prin lucrarea filantropică, Biserica dovedeşte lumii că poartă amprenta dumnezeirii. Filantropia sau iubirea de oameni îşi are temeiul în Dumnezeu „care este iubire“ (I In. 4, 8) manifestată prin crearea omului „după chipul şi asemănarea Sa“ (Fc. 1, 26), prin pronia faţă de oameni şi în mod deosebit prin Întruparea Fiului Său în vederea mântuirii neamului omenesc.

Filantropia Mântuitorului s-a manifestat în mod practic

Filantropia ca act de afecţiune faţă de semeni apare încă din Vechiul Testament, însă, ca lucrare mântuitoare, desăvârşită, este proprie Noului Testament. Când vameşul Zaheu se hotărăşte în mod sincer să ofere jumătate din averea sa celor săraci, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune că: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia...!“ (Lc. 19, 9). De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur, într-una din predicile sale, la duminica a treia după Rusalii, zice: „De eşti bogat, să te gândeşti că, propriu-zis, nu este bogat cel care are mult, ci cel care oferă mult. Aşa făcea Avraam. El era bogat, dar nu zgârcit şi îi primea pe călători în casa sa şi împlinea lipsa celor săraci“.

Pornind de la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă a înţeles şi a arătat în multe rânduri şi în multe feluri că, bogată fiind duhovniceşte şi având prin mila Domnului şi cele necesare pentru viaţa aceasta pământească, ca formă de pregătire pentru viaţa cerească, este obligată să dea dovadă de generozitate în relaţia cu fiii ei care se află în nevoie. Biserica Ortodoxă a avut mereu în atenţie faptul că filantropia Mântuitorului s-a manifestat în mod practic prin minuni concrete, precum transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileei (In. 2, 1-11), săturarea celor peste cinci mii de oameni prin înmulţirea pâinilor şi peştilor (Mt. 14, 15-21) sau prin vindecările minunate săvârşite pentru alinarea suferinţelor umane.

Din timpul Mântuitorului Hristos, când organizaţiile umaniste (amintite la începutul articolului) încă nu existau, şi până astăzi, filantropia desfăşurată de Biserică a îmbrăcat diverse forme, respectiv folosirea în comun a bunurilor, organizarea de colecte pentru ajutorarea săracilor, a orfanilor, a văduvelor şi bolnavilor, agapele şi slujirea aproapelui. Esenţa credinţei creştine este iubirea, iubirea faţă de Dumnezeu, manifestată prin iubirea faţă de aproapele, iar aproapele este cel cu care faci milă, aşa după cum rezultă şi din parabola samarineanului milostiv (Lc. 10, 37).

Fiecare biserică este un potenţial centru social

După anul 1989, România a cunoscut o multiplicare şocantă a fenomenului sărăciei, mulţi dintre semenii noştri ajungând într-o situaţie disperată din cauza lipsurilor materiale, însă acest aspect a oferit Bisericii (şi aici mă refer în mod special la Biserica Ortodoxă Română) şansa de a desfăşura o bogată activitate filantropică, exprimată în mod concret. Mântuitorul Iisus Hristos spunea, atunci când învăţa mulţimile: „Cine are urechi de auzit să audă!“ (Mt. 11, 15). Zic şi eu, după cuvântul Domnului: cei care au ochi de văzut să vadă!

În toate eparhiile Patriarhiei Române funcţionează cantine sociale, centre de zi care oferă mâncare şi îmbrăcăminte celor flămânzi şi goi, centre de îngrijiri paliative, case pentru îngrijirea copiilor orfani, azile de bătrâni, centre pentru mame aflate în dificultate, policlinici şi spitale etc. Numărul instituţiilor filantropice din cadrul Patriarhiei Române este însemnat, fără a mai pune la socoteală lucrarea desfăşurată în smerenie de fraţii preoţi, care la parohiile lor săvârşesc lucrări cu caracter filantropic, fiecare după a sa putere. Fireşte că toate aceste activităţi pentru a îmbrăca o formă concretă şi nu doar una teoretică trebuie a fi susţinute financiar.

Statisticile ne arată faptul că Biserica Ortodoxă Română poate fi comparată cu un sistem de întrajutorare dezvoltat, complex, care are capacitatea de a reacţiona în faţa crizei materiale şi spirituale. Fiecare biserică este un potenţial centru social, fiecare preot reprezintă un posibil filantrop, deci resursele nu lipsesc. Dacă asistenţa socială desfăşurată de stat nu are la temelie iubirea faţă de semeni, ci este născută dintr-un calcul care solicită societăţii să se dezvolte, să devină stabilă şi sigură, filantropia creştină este, pe lângă cele de mai sus, şi purtătoare a mesajului lui Hristos, care arată faptul că finalitatea nu este viaţă după trup, ci mântuirea sufletului; căci „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul său?“ (Mc. 8, 36).

Umaniştii care nu-şi asumă nimic

Din păcate, colaborarea dintre Stat şi Biserică, aşa cum o cunoaştem noi pe pământul românesc, una armonioasă, după modelul bizantin, este în pericol pentru că, în prezent, valorile creştinismului se doresc a fi aşezate pe făgaşul subordonării faţă de valorile unui umanism cu pretenţii universale, orice demers făcut în afara acestei subordonări provocând izolarea celui care ar cuteza un atare gest. Statul va mai susţine, probabil, financiar pentru o vreme instituţiile filantropice ale Bisericii, dar este foarte posibil ca pentru fiecare bănuţ primit să fie cerută acceptarea unui compromis.

Un astfel de compromis se face deja atunci când filantropiei creştine i se preferă asistenţa socială laică, gândindu-se, în mod superficial, că nu are nici o importanţă, că e de neglijat conotaţia duhovnicească, spirituală, a actului filantropic. Va fi greu să evităm, chiar şi în Biserică, ispita de a avea profesionişti care aproape că ating perfecţiunea în mânuirea tehnicilor de consiliere socială şi a subtilităţilor privind cererile de finanţare, dar care nu sunt încălziţi de iubirea de Dumnezeu şi de semeni, de ritmul vieţuirii creştine.

E uşor să stai deoparte, să priveşti şi să critici. E uşor să treci cu vederea activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, cel puţin pe cea din ultimii 23 ani. E şi mai uşor să prezinţi situaţia în mod tendenţios şi să aduci mereu în atenţie aspectele negative. E uşor să fii ateu şi să nu ai nevoie de un angajament duhovnicesc cu tine însuţi şi e la fel de uşor să fii umanist în gândire şi să fii pildă de sminteală pentru poporul lui Dumnezeu, dar vai de cel prin care vine sminteala (cf. Mt. 18, 7).

Mai greu este să-ţi asumi Crucea lui Hristos şi să renunţi la tine pentru a sluji aproapelui, dar ei, umaniştii care nu-şi asumă nimic, nu pot simţi dulceaţa împărtăşirii cu Hristos, Cel pe care noi îl slujim, de fapt, o dată cu slujirea aproapelui. În această perioadă de încercare pentru Biserică avem nevoie de preoţi devotaţi, de credincioşi cu frică de Dumnezeu, avem nevoie de încurajarea ierarhilor noştri, de rugăciunile monahilor din mănăstiri, astfel ca noi să alegem iubirea de Dumnezeu şi de oameni în locul ispitelor cu chip amăgitor, pentru că speranţa, credinţa şi filantropia merg împreună pe drumul mântuirii.