Toţi cădem, dar nu toţi ne ridicăm...

Reflecții

Toţi cădem, dar nu toţi ne ridicăm...

    • Toţi cădem, dar nu toţi ne ridicăm...
      Toţi cădem, dar nu toţi ne ridicăm...

      Toţi cădem, dar nu toţi ne ridicăm...

Cuvânt pentru cei care nu vor să se mai întoarcă.

Evanghelia Mântuitorului conţine cuvintele Vieţii veşnice, ale vieţii adevărate adresate de Cel ce este iubire oamenilor, mai ales celor plecaţi într-o ţară îndepărtată, ţara păcatului şi a deznădejdii: N-au nevoie de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi.(Marcu 2,17)

Duminica trecută am fost avertizaţi, tot într-o pildă, de către Hristos, că începutul rugăciunii adevărate este nejudecarea celuilalt, adică smerenia, lipsa suficienţei de sine care ucide omul adevărat. Vameşul şi fariseul sunt expresia a două tipologii umane des întâlnite şi ieri şi azi: omul mândru, plin de sine, satisfăcut, judecător al celorlalţi şi omul smerit, cu o adâncă conştiinţă a propriei neputinţe, a propriei păcătoşenii, care se judecă doar pe sine.

Perioada în care ne aflăm este a Triodului, timp al pregătirii întregii Biserici pentru Înviere, pentru ridicare din liniaritatea timpului neînchinat slujirii lui Dumnezeu, adică pentru scularea împreună cu Hristos Cel Înviat din robia păcatului şi a morţii. Aşadar toate aceste Duminici (mini-Învieri ale calendarului creştin, arvune şi provocări pentru învierea-ridicarea omului legate de unicul eveniment al Învierii Domnului), cu pildele ce le dau şi numele în calendarul Bisericii (calendar al Învierii prin excelenţă), au profunzimea lor şi cheamă pe om la pocăinţă, adică întoarcerea firească a fiilor la Părintele ceresc.

Dar ca să te întorci, trebuie să ştii unde te afli. Pilda Fiului Risipitor este, am putea spune, pilda întoarcerii omului la Dumnezeu. Înaintea Tatălui nostru toţi rămânem fii, indiferent de gravitatea păcatelor noastre, indiferent de cât de îndepărtată este ţara păcatelor noastre.Fiecare avem şansa de a spera, nu fără rost, pentru că Cel ce ne aşteaptă este bun, împotriva tuturor deznădejdilor ce ne macină. Ne facem prea facil idolul unui dumnezeu neiertător, care pedepseşte orice greşeală, care a uitat ce e mila şi iertarea, după chipul şi asemănarea propriilor patimi. N-ar trebui uitată nemăsurata dragoste a Celui Care S-a făcut om şi a simţit pe pielea Lui greutatea păcatelor unei umanităţi înstrăinată de El şi,mai ales, judecata nedreaptă a celor care uitaseră drumul de întoarcere la adevărata dragoste. Biserica ne învaţă, aşadar, că oricât de departe ar fi ţara păcatului în care ne aflăm, dacă ne întoarcem, dacă realizăm depărtarea noastră de Dumnezeu, vom găsi o uşă deschisă, vom auzi cuvintele Părintelui Ceresc: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel  în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi,mâncând, să ne veselim:Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15,22-23).

Nu trebuie să fii foarte învăţat să înţelegi simplitatea plină de iubire a acestor cuvinte. E o poveste a vieţii fiecărui om. Dumnezeu ne-o spune în maniera cea mai umană pentru că oamenii o ştiau, dar au uitat cât de normal e să îţi iubeşti sau tatăl, sau fiul, după caz. Orice părinte are grija fiului său, chiar dacă acesta fuge, îşi ia lumea în cap, e independent, liber de orice constrângeri, se răzvrăteşte, îl consideră pe tatăl său duşmanul său. Nu-i un conflict între generaţii aici, ci iubirea părintească neîmpuţinată de greşeala copilului. Spunea cineva odată: Nu puteţi greşi voi, cât pot ierta eu. În adâncul lui, orice părinte nu uită cum e să fii fiu. Greşelile copiilor nu ar trebui să desfiinţeze răbdarea părinţilor lor. Modelul iertării depăşeşte cadrele lumii acesteia şi nu-i decât calea Tatălui ceresc Care Îl  dă pe Fiul Său cel iubit drept jertfă (Ioan 3,16) părinţilor şi copiilor înstrăinaţi de El. Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Postul Mare) aseamănă situaţia Părintelui din Evanghelie cu a unui doctor: Când cineva s-a îmbolnăvit din cauza unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de ai da doctorii, nici nu-l pedepseşte în loc de a-l tămădui.

Cu o judecată omenească, legalistă, fiul desfrânat, fiul risipitor ar fi trebuit pedepsit. Legea spune: ai greşit, trebuie să fii pedepsit.Legea iubirii, însă, Legea lui Hristos spune: cel care a greşit, a păcătuit şi se întoarce cu zdrobire de inimă, este iertat: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18, 21-22). Iertarea este un act dumnezeiesc. Cel ce iartă nu încurajează păcatul, nu spune să păcătuieşti în continuare, ci îi spune păcătosului, celui ce a greşit, că pocăinţa autentică aduce iertarea: păcatul de care nu te căieşti, de care nu îţi pare rău, nu este iertat (Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I). Şi nu doar atât: îl repune pe om în demnitatea de mai înainte, îi dă şansa unei noi vieţi. Oricât de adâncă ar fi greşeala şi nesocotinţa omului există cale de întoarcere, există o şansă.

Iisus Hristos a venit în lume ca să-i mai dea omului căzut, împovărat de păcate, o şansă: şansa vieţii veşnice, şansa întoarcerii la Dumnezeu- Părintele ceresc.Lui Dumnezeu îi e milă de om, are inima de părinte îngrijorat de soarta copiilor Săi. El i-a creat, El le-a dat în stăpânire pământul. A făcut cerul şi pământul de dragul omului. Omul are în adâncul fiinţei lui chipul nemuritor al lui Dumnezeu (Pr.Dumitru Stăniloae). Oriunde s-ar ascunde omul, oriunde ar fugi păcătuind, greşind, mândrindu-se cu avuţia lui Dumnezeu, îl vede Cel ce vede toate. De-am înţelege cu cât drag ne aşteaptă ori de câte ori fugim de El! Şi nu doar aşteaptă, ne caută: Păstorul cel bun caută oaia cea pierdută, lasă pe cele 99 şi o caută pe cea rătăcită.

Cum rămâne cu fiul care a ascultat, rămânând lângă tatăl său? Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşate ticăloşii de tot felul. De aceea zice el:A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat(Luca 15,24). El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: Uită-te nu la cele din faţă, ci cumpăneşte mărimea ticăloşiei lui celei dinainte. Tu ai înaintea ta un frate, nu un străin! Cu alte cuvinte îi descoperă acestuia o frumoasă taină: taina fratelui.

Când răsplăteşte, Dumnezeu o face cu cel din urmă ca şi cu cel dintâi, îi oferă la fel şi celui ce a muncit de la prima oră ca şi celui venit în ultimul ceas. Nu contează durata sau cantitatea, ci mila şi iubirea nemăsurate: Milă voiesc şi nu jertfă (Osea 6,9). Zice o rugăciune că precum este slava Ta aşa este şi mila Ta...(Sfântul Maslu). La Dumnezeu toate sunt infinite, atât mila cât şi iubirea.

Ortodoxia este religia Învierii, a ridicării, cu mesajul plin de dragoste dumnezeiască că atâta timp cât trăim mai avem o şansă: şansa ridicării, a Învierii lui Hristos Care ne da haina cea dintâi a harului dumnezeisc, inelul de  fii ai Părintelui ceresc şi de fraţi ai Lui prea mici. Spun Părinţii pustiei că cel mai grav nu este când cădem, ci atunci când nu vrem să ne mai ridicăm. Să nu ne obişnuim cu roşcovele porcilor, ci să mâncăm hrana cea adevărată, Trupul şi Sângele lui Hristos cel Înviat, dar nu înainte de a ne întoarce şi a spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu (Galateni 1,15) sau, în varianta fiului risipitor, Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta.Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi!

(pr. Alin Marian Pleşa)