Viața lui Pi – a crede sau a-ți place să crezi

Reflecții

Viața lui Pi – a crede sau a-ți place să crezi

    • Viața lui Pi – a crede sau a-ți place să crezi
      Viața lui Pi – a crede sau a-ți place să crezi

      Viața lui Pi – a crede sau a-ți place să crezi

Pe cât e de ușor de acceptat acest tip de gândire, pe atât e de periculos. Se ajunge, prin asociere, la un concept extrem de simplu, mult mediatizat de profeții noii ere: Dumnezeu nu e Cel Ce Este, ci e cel pe care ni-l facem noi.

Viața creștinului se cuvine a fi simplă. Simplă și curată, înrămată într-o credință fermă și necondiționată în Dumnezeu, în Cel ce a creat lumea și toate cele ce sunt în ea. Dumnezeul în care credem are o existență reală, e o Ființă în trei Ipostasuri, în trei Persoane, care intră în contact cu omul și care dorește ca acesta să ajungă la asemănarea cu El.

În ultima vreme – mai exact, în perioada așa-numitului postmodernism – s-au conturat tot mai evident dimensiunile unei alte credințe, abia perceptibile prin felul extrem de voalat în care este prezentată, ce neagă în mod indirect tocmai caracterul personal al lui Dumnezeu, garantul întrupării și al posibilității noastre de mântuire. Sub forma unui sincretism împăciuitor, sub forma unei toleranțe, a unui duh de acceptare al tuturor credințelor, se neagă, de fapt, esența a ceea ce credem.

N-aș fi încercat să vorbesc despre acest subiect, al cărui cuprins reclamă, desigur, un spațiu mai vast, dacă în zilele acestea, la Gala decernării premiilor Oscar, nu mi-ar fi fost confirmată o presupunere deloc încurajatoare. Eram sigur că, atunci când va fi vorba despre alegerea celui mai bun scenariu, acesta nu va fi altul decât „Viața lui Pi”. De ce anume? Pentru că acest film reflectă, voit sau inconștient, o mentalitate, o credință deja formată sau, cel puțin, pe punctul de a deveni laitmotivul trăirilor spirituale ale omului epocii noastre. Hollywood-ul surprinde întotdeauna tendințele în formare, ori, dacă nu, amplifică impactul unor idei, care se prefigurează a fi „de viitor”. O astfel de tendință este conținută, extrem de subtil, tocmai în proaspăt premiatul scenariu.

Pentru cei care nu au vizionat filmul cu pricina, ecranizarea unei cărți scrise în 2001, se cuvine a-l rezuma în câteva cuvinte, încercând să subliniem elementele reprezentative ale subiectului: un copil inteligent, ai cărui părinți sunt proprietarii unei grădini zoologice dintr-un oraș din India, trăiește, în primii săi ani de viață, o adevărată epopee inițiatică. Pornind de la consecințele inadaptării sale la mediului social (una dintre ele fiind și adoptarea neobișnuitului și sugestivului său nume), acesta începe o căutare a lucrurilor în esența lor, explorând, pentru aceasta, universul mai multor religii (hindusă, creștină, islamică, etc.) și încercând, în ciuda semenilor și vehementei opoziții afișate de tatăl său (hotărât, lucid, însă vizibil iritat de valențele spirituale pe care copilul le afișa) să perceapă armonia ascunsă dintre elementele lumii ce ne înconjoară: plante, animale, oameni de diferite categorii, etc. Vede în fiece animal un suflet  frate cu omul, vede în orice fenomen semnele acestei armonii generale. Tot acest tablou, laolaltă cu punctul culminant al acțiunii, este încadrat de dialogul dintre eroul filmului și scriitorul ce avea de gând să-i imortalizeze aventuroasa-i viață. Pi afirmă că l-a găsit pe Dumnezeu, că tot acest periplu de căutări prin diferite religii, că suma întâmplărilor din viața sa l-au dus către aflarea Creatorului. „Ce bucurie!” mi-am zis. În sfârșit un film care să arate descoperirea lui Dumnezeu în creație! Mi-l închipuiam pe acest Pi drept vreun Klaus Kenneth de la răsărit, al cărui drum inițiatic se sfârșește cu seninul descoperirii adevărului divin. Calmul afișat de acesta, zâmbetul său prietenos și convingerea cu care și-a mărturisit convertirea m-au intrigat încă și mai mult.

Acțiunea devine, însă, oarecum derutantă: în drum spre continentul american, vaporul care-l transporta pe acest nou Ulise, laolaltă cu familia sa și cu majoritatea animalele din grădina lor zoologică, se scufundă inexplicabil. Supraviețuiește doar el, o hiena, o zebra și o maimuță, care, puțin ciudat, ajung să se înghesuie într-o barcă de salvare.

De-aici debutează, de fapt, intriga filmului: după ce hiena ataca zebra, aceasta din urmă, rănită, ajunge hrană vicleanului animal. Aceeaşi hienă ucide maimuţa, fiind, la rândul ei, omorâtă, într-un moment hotărâtor pentru viața lui Pi, de un tigru, răsărit oportun dintr-un colț acoperit al bărcii. Începe apoi o nefirească, dar interesantă convieţuire dintre Pi, adolescentul de iniţiat şi tigru, animal feroce, la o primă vedere incapabil (aşa cum se arată în debutul filmului) de sentimente prea nobile.

Disperarea celui care se vede nevoit să trăiască lângă un duşman evident superior ca forţă şi abilităţi, se manifestă, în mijlocul unei furtuni, printr-un strigăt deznadăjduit către Dumnezeu, printr-o explozie de disperare și, în același timp, de nădejde într-un ajutor divin. Rezultatul: o încredere neobișnuită în viitor, un optimism debordant, o pace eliberatoare.

Nu mă voi mai opri aici la alte detalii, chiar dacă acestea ar merita mult mai mult discutate. În final, tânărul ajunge împreună cu tigrul pe țărmurile Mexicului, unde va fi salvat de niște localnici, „membrii de-ai rasei mele”, așa cum însuși îi numește.

Povestea lui nu este, însă, crezută de cei care trebuie să elucideze cauzele scufundării vasului, iar băiatul este nevoit să le dezvăluie adevăratele întâmplări: de fapt, în barca salvatoare își făcuseră loc patru oameni: el, mama sa, un marinar (ce se recomandase ca fiind „un budist fericit”) și bucătarul vasului (un tip sadic și fără scrupule). Fără a intra în amănunte, spunem doar că acel om fioros l-a ucis pe marinar și, după aceea, pe mama lui Pi. Înnebunit de durere, tânărul îl omoară pe călăul mamei sale, fiind nevoit să trăiască, de acum, alături de tigru dinlăuntrul său, partea sa întunecată.

„Nimic nefiresc”, zic eu, încercând să descopăr mesajul pozitiv al filmului. Un adolescent în căutarea lui Dumnezeu, care trăiește o dramă pe care și-o ascunde în umbra unei iluzii mai puțin dureroase. Un om pe care Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste o tragedie. Ultimele cuvinte ale personajului mi-au răpit, însă, orice entuziasm. După ce scriitorul cu pricina înțelege că, de fapt, tânărul își construise o realitate mai frumoasă pentru a-și ascunde dureroasele amintiri, Pi îl întreabă, aproape retoric, care poveste, totuși, ar alege-o dintre cele două, ținând cont de faptul că niciuna nu elucidează condițiile scufundării vasului și în ambele familia sa moare. Interlocutorul său răspunde fascinat: „Pe cea cu tigrul. Aceea este mai frumoasă”. Continuarea, însă, dezvăluie, de fapt, ideea întregului film: cu un zâmbet încărcat de semnificații, Pi explică: „Așa e și cu credința în Dumnezeu”. Scriitorul zâmbește complice, arătând c-a înțeles.

Nu țin să afirm c-am reușit să pricep cele mai profunde semnificații ale filmului, însă aceste cuvinte mi se par a fi cât se poate de clare: trăim o viață mizeră, o realitate cruntă, pe care n-am putea-o suporta altfel decât creându-ne un surogat, o iluzie benefică – în acest caz, ideea de Dumnezeu. Așadar, pentru propriul nostru confort, e mai bine să ne alegem un Dumnezeu, așa cum afirmă Pi undeva, pe la începutul filmului. De aceea, „eroul” povestirii se declară catolic, hindus și mahomedan, cu valențe cabalistice. Pentru că în lumea aceasta închipuită a noastră, pe care noi ne-o construim după bunul plac, ai mii de dumnezei pe care să-i alegi. Trebuie să-i găsești doar pe cei care-ți convin mai mult.

Pe cât e de ușor de acceptat acest tip de gândire, pe atât e de periculos. Se ajunge, prin asociere, la un concept extrem de simplu, mult mediatizat de profeții noii ere: Dumnezeu nu e Cel Ce Este, ci e cel pe care ni-l facem noi. Dumnezeu e în interiorul nostru, e și bun și rău, la fel ca situațiile vieții, rămânând doar să hotărâm când folosim răul și când binele.
În orice caz, noi nu avem nicio vină, pentru că toate fac parte ființială din noi. Nu de puține ori, din gura vedetelor de televiziune autohtone, întrebate dacă au vreo credință, am auzit cuvintele: „Îmi place să cred că este ceva acolo…sus”. Acest „îmi place să cred” consider a fi esența filmului prezentat mai sus. Hollywood-ul, așa cum am mai afirmat, surprinde, ca un critic de modă, tendințele. Tendința noului veac este, însă, una total neortodoxă: „Fă ce vrei! Îți vei găsi, până la urmă, un dumnezeu care să-ți justifice alegerea”. Dumnezeul nostru însă nu-L alegem, ci El ni se descoperă. Și tot El, din voia Sa, ne iubește!