Astăzi, biserica de lemn de la Băneşti (jud. Suceava) se degradează văzând cu ochii. Comunitatea, îmbătrânită şi sărăcită, asistă neputincioasă la un proces ireversibil, dacă nu se va interveni cât mai curând. Felul în care încă arată exteriorul nu trădează suferinţele pricinuite de vremuri lemnului. Abia la interior proporţiile dramei prin care trece monumentul pot fi apreciate cu adevărat. Tot ce se vede înăuntru are urgentă nevoie de o cât mai riguroasă restaurare. Lemnul de pe boltă este putrezit şi şubred. Pictura - aplicată direct pe lemn - este, pe alocuri, aproape spălată de ploaia ce se scurge în voie pe pereţi. Iconostasul are şi el nevoie de intervenţii pentru a-şi recăpăta înfăţişarea de altădată. Numai că pentru toate acestea sunt necesare fonduri substanţiale, bani de care comunitatea de la Băneşti, fără sprijin, nu va putea face rost vreodată.

Declarat monument istoric în anul 2004

Miniaturalul lăcaş făurit din lemn de la Băneşti a fost declarat monument istoric în anul 2004. Deloc întâmplător, dată fiind valoarea sa arhitecturală, picturală şi documentară.

Satul Băneşti deţine una dintre cele mai vechi biserici de lemn din judeţul Suceava, ridicată la început de secol XVIII (1706).

Despre stilul pictural al acestei biserici se spune că ar avea influenţe din epoca Renaşterii. De asemenea, stilul arhitectural constituie o mărturie clară a tipicului acestui gen de construcţii în lemn din Moldova. Dar poate cel mai important lucru ce trebuie amintit este acela că în curtea bisericii de lemn de la Băneşti, la umbra pomilor bătrâni, se află mormântul bunicii lui Mihai Eminescu, Paraschiva Iuraşcu.

În bătrâna bisericuţă s-a slujit neîntrerupt până în 1890, când în sat s-a ridicat un alt lăcaş, de zid. De atunci, slujbe se mai oficiază aici doar de două ori pe an: pe 6 decembrie, de Sf. Nicolae - hramul bisericii, şi pe 29 iunie, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel.

Biserica de lemn: o altă lume

Afară, tăpşanul verde, merii bătrâni, zaplazul ce înconjoară curtea largă, toate par rupte de restul aşezării, sugerând cuminţenia unui alt timp.

Intrarea în curtea lăcaşului de la Băneşti se constituie într-o adevărată incursiune în trecut. O cheie de fier uriaşă deschide uşa clopotniţei. După acest hotar ce delimitează, parcă, cele două lumi - cea de azi şi cea de odinioară - bisericuţa se arată ochilor în toată splendoarea sa. Modestă, emanând tăcere şi discreţie. O miniatură dăltuită în lemn, aşezată în mijlocul unei livezi de meri. Seamănă cu o bătrână blândă, ce-şi aşteaptă nepoţii să-i mai treacă, din când în când, pragul.

Cândva, demult, era înconjurată de cruci grele, de piatră, cu înscrisuri tainice - cimitirul satului. Astăzi, doar câteva pietre rătăcite mai amintesc că la rădăcinile acestor pomi odihnesc moşii şi strămoşii băneştenilor. „Din bătrâni am auzit că aici, odată, ar fi fost un schit de călugări. Mai pe urmă a venit un călugăr, Atanasie, şi a făcut o altă bisericuţă, pentru 70 de familii, iar mai apoi, la 1706, s-ar fi ridicat bisericuţa aceasta“, povesteşte parohul de la Băneşti, în timp ce înaintăm, pe alee, spre lăcaş.

Valoarea istorică şi arhitecturală

Potrivit inscripţiei de pe ancadramentul uşii de intrare, biserica a fost construită în 1706, de un boier pe nume Ştefan Stamate, ce deţinea o moşie în satul ce-i poartă azi numele, la doar câţiva kilometri depărtare. Pe atunci, aşezarea de la Băneşti nici nu exista, bisericuţa fiind construită în inima unui codru de stejar.

Potrivit tradiţiei locale, partea de lemn a lăcaşului ar fi fost lucrată de doi păstori, iar partea de metal (serafimii de pe boltă, elementele decorative de pe catapeteasmă, precum şi ferecătura uşii de intrare) de doi meşteri ţigani.

Biserica a fost construită din bârne de stejar, încheiate „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o fundaţie din piatră de râu. Acoperişul, din draniţă, se sprijină pe console măiestrit lucrate.

Unul dintre elementele cele mai valoroase este uşa de intrare în biserică. Dăltuită din dulapi masivi, de lemn, şi ferecată în tablă groasă, este dovada priceperii deosebite a meşterilor de care aminteam ceva mai sus. La exterior, ancadramentul uşii prezintă elemente decorative incizate: rozete, morişti, brâie răsucite. Deasupra uşii se află inscripţia ce precizează anul construcţiei bisericii: „Cu darul Tatălui şi A Fiului şi a Sfântului Duh apucatu-s-a dumnealui Ştefan Stamate cu tot cheltuiala dumisale şi au făcut sfânta biserică în timpul domniei Ion Antioh Constantin Voievod în anul 7124 aprilie 20“.

Splendoarea interiorului

Punctul forte al acestei bisericuţe rămâne, fără îndoială, interiorul. Pictat la 1747, pe cheltuiala familiei boierilor Cănănău, în tehnica tempera pe lemn, a fost refăcut la 1826, în ocru, de către zugravul Ienache Ponici, din Dumbrăveni. Astăzi, puţinele registre pictate care se păstrează încă într-o stare bună constituie etalonul valorii remarcabile de care se bucură acest lăcaş.

Intrarea în biserică îţi rezervă o suită de stări cu totul speciale. Pictura, cu acele coloane ce par că sprijină cheile de boltă, dă senzaţia că biserica nu se termină odată cu bârna de lemn, ci că totul se continuă, ca într-o oglindă.

Iconostasul, realizat odată cu ridicarea bisericii, este bine păstrat şi extrem de valoros sub aspect pictural.

Iar dacă vorbim de interior nu putem omite sistemul de boltire al bisericii. În naos, acesta dă forma treflată a monumentului şi este decorat cu motive vegetale. De mare valoare artistică sunt şi cei doi stâlpi ai peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos. „Totul e făcut din daltă, cum se obişnuia pe atunci. Pe aici au fost şi sunt şi acum meseriaşi lemnari foarte buni“, spune pr. Ilie Marţineac.

De-a lungul timpului, în registrele parohiei au fost consemnate toate lucrările ce s-au făcut la acest monument. Prima refacere este datată la 1747, când boierul Cănănău ar fi reparat bisericuţa şi ar fi pictat interiorul. „Se pare că la un moment dat biserica ar fi fost blănită la exterior cu scândură. Dar, din cauză că lemnul a putrezit, prin 1960 aceste scânduri au fost scoase cu totul“, spune părintele Marţineac. „Acum biserica are nevoie de reparaţii urgente. În interior, pe bolţi, lemnul este scopt şi a început să se depărteze. O prioritate este şi acoperişul, pentru că altfel plouă în interior. Toate autorităţile strâng din umeri. Peste tot pe unde am întrebat şi am cerut ajutorul am găsit acelaşi răspuns: nu sunt bani“, explică, cu tristeţe, parohul de la Băneşti.

Bunica lui Eminescu odihneşte lângă bisericuţa de lemn

Aşa cum arată documentele parohiei, în curtea bisericii de lemn cu hramul „Sf. Nicolae“ de la Băneşti îşi doarme somnul de veci Paraschiva Iuraşcu, bunica lui Eminescu din partea mamei. Originară din Băneşti, Paraschiva Brihuiescu s-a căsătorit cu Vasile Iuraşcu din Joldeşti. A avut nouă copii, unul dintre aceştia fiind Raluca, mama poetului. „Bunica lui Eminescu, din câte ştim din bătrâni, a murit la 51 de ani. Ea e de loc de aici şi a venit, într-o iarnă, la rude. Undeva, la un pod, s-ar fi răsturnat trăsura în care era, iar ea a căzut într-o ţepuşă şi a murit. Au înmormântat-o aici“, explică pr. Ilie Marţineac.

Piatra de mormânt a Paraschivei Iuraşcu se păstrează şi astăzi în biserica-monument de la Băneşti, dar locul în care a fost înmormântată nu se mai cunoaşte cu exactitate. Pe piatra funerară se mai poate citi cu mare greutate o inscripţie în chirilică, realizată, se pare, de chiar Vasile Iuraşcu.

Un monument complet uitat

Deşi lăcaşul din lemn de la Băneşti prezintă o valoare culturală şi istorică de excepţie, nici un vizitator nu i-a trecut pragul. Din nefericire, ca în atâtea alte cazuri, şi acest monument pare să se îndrepte spre dispariţie, fără să fi avut ocazia să arate trăitorilor de azi urme preţioase din veacurile care au trecut.

Timpul, necruţător, a dat verdictul, dar autorităţile în drept ar putea salva de la pierzanie un atât de important monument. Între timp, nouă, tuturor, ne stă în puteri să trecem să-l vedem, să-l admirăm şi, poate, să tragem nişte învăţăminte. „Biserica aceasta este oglinda credinţei noastre. Te uiţi în ea şi vezi cum era acum 300 de ani. Parcă-i vezi pe cei de atunci... Cu ea intru în istorie, cu ea mă apropii de Biserica primară, de sfinţii apostoli“, consideră părintele Ilie Marţineac.