Cumplită trebuie să fi fost prigoana creştinilor ortodocşi din Ardeal în perioada Uniaţiei, de vreme ce au ales să treacă munţii, în Moldova şi să caute cele mai ferite locuri în care să-şi poată dura case şi aşezări. La Fărcaşa, în Neamţ, au ajuns, tocmai din Bistriţa Năsăud, din zona Bârgaielor, până în pântecele Munţilor Stânişoarei, statornicindu-se în preajma bisericuţei pe care au ridicat-o pe plai, sub poala pădurii.

Azi, ca să ajungi s-o vezi trebuie să urci pe un drum pietruit, spre coasta dealului, cale de vreun kilometru şi ceva. Şerpuit printre case şi pomi, străjuit, de-o parte şi de cealaltă, de pădurile semeţite spre cer, drumul pare să nu mai aibă capăt. Aştepţi să mergi şi să tot mergi, căutând cu privirea măcar un semn că te apropii. Un dâmb săltat şi, ca din pământ, răsare fagurele de şindrilă al acoperişului bisericii. Nu poţi s-o cuprinzi cu totul, decât după ce-i admiri alcătuirea. Fragil şi delicat pe draniţa acoperişului, lemnul devine dur şi neînduplecat pe bârne, apoi graţios pe stâlpii pridvorului şi iarăşi puternic pe portalul de intrare. Conturul i se proiectează, ca într-o grafică desăvârşită, pe verdele ce creşte din spate. În liniştea după-amiezii, totul pare să fi dispărut. Nu se vede decât fotografia uriaşă, în care încap doar cerul, pădurea şi biserica.

De-acolo, dintre cele două vârfuri de munte împădurite, lăcaşul veghează, cu discreţie, peste urmaşii ardelenilor ce-au ales să trăiască liber, pe alte pământuri româneşti, şi să-şi păstreze neatinsă credinţa în care s-au născut.

Lucrul în lemn: de la meşteşug, la artă

„Este o sinteză între elemente ale arhitecturii ecleziastice moldoveneşti şi cele ardeleneşti. Este undeva la îmbinarea dintre muncă şi artă. Aşa o socot“, îmi spune părintele Cătălin Coşula, parohul de la Fărcaşa, în timp ce deschide uşa scundă cu o cheie de lemn fără de care orice încercare de a pătrunde înăuntru pare sortită eşecului. Şi cheia, şi biserica s-au născut odată. Din lemnul brazilor crescuţi pe vârfurile gingaş mângâiate de graiul moldav Fulgeriş sau Reazemul, pe care meşterii ardeleni l-au strunit şi cizelat, desăvârşindu-i graţia şi formele.

Înfăţişarea bisericii de lemn e o mostră de expresivitate artistică. Nicăieri în altă parte această îmbinare de stiluri n-a ştiut să potenţeze mai deplin frumuseţea ansamblului, vădind nu doar tiparele unui meşteşug, ci o apropiere de artă, de perfecţiune.

Însă, la Fărcaşa, lemnul nu e numai un material care capătă forme, ci şi înţelesuri. Am ascultat toaca, în înserarea care se aşeza lin, mai întâi pe un deal, apoi pe altul, şi-am înţeles că sunetul acela ştia cu-adevărat să vorbească pe limba lemnului.

Stilul arhitectural

Ridicat la 1774, conform unei inscripţii descoperite pe o strană, lăcaşul de la Fărcaşa este una dintre cele mai valoroase ctitorii din judeţul Neamţ, fiind clasat pe lista monumentelor istorice de categoria A.

Biserica este construită din bârne de brad, pe talpă de brad şi temelie de piatră uscată. La colţuri, bârnele sunt încheiate în cheotori. Lăcaşul face notă distinctă în rândul bisericilor de lemn moldoveneşti prin zvelteţea formei, prin eleganţa pridvorului deschis, cu arcade atât de migălit sculptate, cât şi prin turla acoperişului. „Mie-mi place să spun că aceşti stâlpişori de la pridvor anticipează pridvorul brâncovenesc“, precizează părintele Coşula.

Construcţia etalează, totodată, o ornamentaţie deosebită a pereţilor exteriori. Aici, meşterii bistriţeni au aşternut o suită de motive şi decoraţiuni ce desăvârşesc eleganţa monumentului. În registrul de sus se păstrează, având un colorit la fel de viu ca odinioară, două şiruri de rozete şi arce concentrice, realizate prin pirogravură sau folosind tehnica puncţiei cu vopsea. De asemenea, consolele ce susţin acoperişul sunt decorate cu rozete incizate.

De o deosebită măiestrie artistică sunt şi ancadramentele uşilor de la intrarea în pridvor şi în pronaos: rozete - motivul luminii, al soarelui - şi funia sculptată în relief - motivul vieţii. Portalul de intrare este realizat din lemn de ulm, iar cuiele folosite la prinderea bârnelor din lemn de tisa.

Acoperişul este protejat de o perdea de draniţă lucrată „în cioc de raţă“, deasupra căreia domneşte, semeţ, o turlă cu clopotniţă.

Şi arhitectura de interior prezintă câteva particularităţi: bolţile, susţinute de nervuri graţios lucrate, sunt acoperite cu panouri simetrice, într-o încercare de redare a bolţii cereşti. Motivele geometrice, pirogravate, la fel ca la exterior, sugerează armonia creaţiei. „Abisdele reprezintă un împrumut izbutit din stilul bisericilor de piatră, construite şi din raţiuni practice: pentru a face loc corului, pentru a mări suprafaţa bisericii“, îmi explică părintele paroh.

În 1951, când bisericuţa a avut parte de o restaurare, a fost placată cu scândură la interior, iar peste ceva timp şi în altar.

De asemenea, după 1990, duşumeaua de lemn a fost scoasă şi înlocuită cu o placă de beton, intervenţie greşită în cazul unui asemenea monument, ce va avea, probabil, consecinţe şi asupra structurii de rezistenţă a bisericii.

O zestre de neegalat: inventarul iconografic

Cea mai de preţ comoară a bisericii rămâne, totuşi, zestrea iconografică. Aici se păstrează două catapetesme, datând din secolul XIX, dar şi o serie de icoane de o deosebită valoare artistică. „Biserica a avut o zestre mult mai importantă de icoane, unele dintre ele dăruite de săteni. Unele au fost luate, unele s-au pierdut, dar s-au şi păstrat foarte multe. Unele dintre aceste icoane sunt considerate de localnici făcătoare de minuni. Când era vreme de secetă teribilă, erau scoase în procesiune şi se făceau rugăciuni. Şi de fiecare dată, subliniez, ploua“, îmi povesteşte părintele.

Catapeteasma ce se găseşte astăzi în biserică datează de la 1853 şi a fost adusă de la biserica de zid din sat. Catapeteasma originală, datată la 1837, este desfăcută şi aşezată pe pereţii de bârne. Niciuna dintre ele nu a fost vreodată restaurată. De asemenea, o serie de icoane vechi, de o evidentă valoare, au nevoie de intervenţii de restaurare. „Sunt multe de făcut. Avem icoane la care trebuie să se intervină, pentru că sunt nişte valori inestimabile. Odată ce s-a pierdut reprezentarea de pe o icoană, ea este pierdută. Iar odată cu ea pierdem şi ceva din sufletul nostru“, crede părintele, conştient că numai cu puterile comunităţii nu va putea reuşi să facă tot ce este necesar în cazul unui atât de important monument.

Iubitor al istoriei şi tradiţiei acestei aşezări, părintele Coşula a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a conserva ceea ce înaintaşii au lăsat moştenire. A amenajat chiar şi un mic colţ muzeal în pronaosul bisericii, unde păstrează câteva dintre obiectele de cult şi cărţile bisericeşti găsite în biserică. „Am încercat pe cât posibil să păstrez toate obiectele originale ale bisericii: un sfeşnic de forma unei mâini, din 1837, o candelă de lemn, un vas pentru ulei, un serafim, o ploscă pentru vin liturgic, un opaiţ, un chivot, un ciocan de lemn, un potir miniatural, un sfeşnic de lemn, un pahar de lemn.“

În bisericuţa de la Fărcaşa s-a păstrat multă vreme şi o Psaltire pe care se puteau descifra câteva însemnări ale bunicului lui Creangă, însă aceasta se află acum în inventarul muzeului Mănăstirii Secu.

„Biserica aceasta ne ajută să nu ne înstrăinăm“

Toponimele din zonă arată o viaţă monahală susţinută pe aceste meleaguri. La Mitropolitul, Ciungii Mănăstirii, Dâmbul Călugăriţe sunt doar câteva exemple în acest sens. În apropierea Pârâului Crucii, spune legenda, ar fi vrut, de fapt, localnicii să se construiască lăcaşul de rugăciune. Oamenii au adunat draniţa, dar a venit un vânt puternic, a împrăştiat-o, iar două bucăţele au căzut pe Surducul Rusului, în chipul crucii, aşa că acesta a fost considerat ca fiind locul hotărât de Dumnezeu.

Părintele Cătălin Coşula slujeşte la Fărcaşa din 2005. A prins drag de locurile acestea şi de biserica de lemn aşezată, cu gingăşie parcă, pe Surducul Rusului, cum i se spune dâmbului pe care a fost ridicată. De cum dă firul ierbii şi până târziu, în toamnă, nu e vineri în care să nu facă aici Acatistul Sfintei Parascheva. De hram, pe 14 octombrie, toată suflarea satului se adună sus, sub perdeaua pădurii, să asculte Sfânta Liturghie. „Când slujesc, simt că toţi slujitorii altarului acestuia sunt aici. Neştiuţi, nevăzuţi, dar cât se poate de real, îi simt aproape. Biserica aceasta este un factor de identitate. Oamenii care au ridicat-o au venit aici să-şi păstreze credinţa. Ea ne ajută să nu ne înstrăinăm. Asta cred şi asta le spun enoriaşilor mei“, menţionează părintele.

În bisericuţa de lemn s-a slujit neîntrerupt până în 1955, când slujbele s-au mutat în biserica nouă. Bombardată la 1916, transformată în grajd de armata germană în 1944, lăcaşul era cât pe ce să se piardă, dacă un preot cu suflet mare n-ar fi luptat pentru salvarea sa. „Un om cu nume predestinat, preotul Ioan Preotu, a refăcut această biserică, la 1951, pe cheltuiala sa. Efortul său i-a dinamizat pe săteni, încât fiecare a contribuit după puteri. În 1955, episcopul Teofil al Romanului, «într-un select sobor de preoţi», după cum el însuşi scria, a resfinţit biserica. De-asta o avem şi azi, altfel s-ar fi pierdut“, explică pr. Coşula.