Viața Sfintei Cuvioase Glafira

25 Aprilie 2013 Vieţile Sfinţilor
 

După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

    Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pământ şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Şi n-a murit până ce nu şi-a mărturisit păgânătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemându-i, a murit.

    Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

    Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini - senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcându-se foarte străin de acoperământul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcându-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcându-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le luă, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

    Auzind de aceasta binecredincioasă şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dânsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizmă ei, i-a spus acel lucru şi o rugă, zicând: "Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege".

    Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţând-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; şi să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

    Văzând Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: "Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta"; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dânşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cât vor voi, spunându-le că el este creştin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebându-i cine sunt şi de unde sunt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunând şi despre pricina înstrăinării sale.

    Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris şi la împărăteasa, stăpâna sa, înştiinţând-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osârdie a trimis la dânsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

    Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie - pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită şi Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

    Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei pagini şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau şi cântările cele din toate zilele le săvârşeau în temniţă împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguinţa. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: "Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui", şi, cântând ceilalţi psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: "De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne", întinzându-şi mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit şi plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfârşitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

    După sfârşitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: "Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sunt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi că nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfârşitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă".

    Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: "Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dânşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa".

    După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor şi pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfânt în temniţă. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: "Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici".

    Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: "Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voieşte să ia de la mine, căci te sârguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfârşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu".

    Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: "Spuneţi-i lui Vasilevs iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească". Deci tribunul iarăşi a mers la sfânt şi i-a zis: "Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amândouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat".

    Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat şi a răspuns: "Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!"

    Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înţelegând tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: "Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească", şi, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

    Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostaşilor câţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-şi genunchii pe malul mării şi întinzându-şi mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, că întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

    Zicând "Amin", pe Elpidifor şi pe amândoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărâmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!" După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: "Săvârşeşte-ţi, prietene, porunca ta!" Şi iarăşi, plecându-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurându-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvârşit nevoinţa sa cea bună.

    După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: "Ne temem că nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre". Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luând o luntre pescărească şi punând într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plângeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

    În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: "Episcopul Vasilevs a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui şi, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul". Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: "Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs şi mi se părea că-i dădeam mina şi împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: "Precum vezi, ţie îţi va fi dat"".

    Deci, luând Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: "La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!" Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: "Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mâine de dimineaţă să-l iei pe el".

    Deşteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregându-şi mrejile pentru vânat şi a zis către dânşii Elpidifor: "Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vâna al nostru să fie?" Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: "Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta".

    După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zâmbind, au zis unul către altul: "Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalţi". Şi, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; şi schimbându-şi cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creştin.

    Astfel s-a sfârşit pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârşit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci. Amin.

 

Citește alte articole despre: viață, credinţa, frumusețe, fecioara

Ultimele din categorie