După aflarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și după domnia marelui Constantin, atunci balaurul cel mult pestriț și vrăjmașul cu multe capete, și cel de-a pururea urâtor al neamului creștinesc, iar mai ales al lui Hristos, Mântuitorul nostru, și al sfintei credințe, a băgat în Biserica lui Dumnezeu o tulburare ca aceasta, prin vicleșugul său cel cu rea meșteșugire: a îndemnat pe păgânul și nelegiuitul împărat Valent ca să apere și să lățească eresul lui Arie.

Deci a ridicat acel împărat prigonire asupra celor dreptcre- dincioși și a poruncit ca pe unele sfinte biserici să le închidă, ca să nu se săvârșească în ele obișnuitele jertfe dumnezeiești, pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. Și s-a lungit acea răutate multă vreme, fiind mare tânguire și plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică și să facă judecată dreaptă și izbândire asupra împăratului celui nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod și-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. Iar după câțiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Prorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Acest fericit Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Proroc Ilie și petrecând viață asemenea cu îngerii. Și auzind de prigoana care o făceau arienii asupra Bisericii și de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte pentru aceasta și, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioși în buna credință, pentru că era cuvântul lui ca o lumină aprinsă și duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul și darul cel ceresc îl umbrea pe el.

Deci văzând el necazul ce se făcea credincioșilor de către răucredinciosul împărat și de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălțimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei chinuiți pe nedrept și să arate milostivirea Sa spre dânșii, iar mândria făcătorilor de rău să o smerească. Iar Dumnezeu, Cel ce a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit și pe robul Său Isachie și a ridicat asupra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor, căci în acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război asupra grecilor și, năvălind cu acea putere, au robit Tracia și s-au apropiat de Constantinopol. Pentru aceea împăratul Valent a fost nevoit să-și adune ostașii săi și să iasă întru întâmpinarea vrăjmașilor, dar i s-a întâmplat lui ceea ce i se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, cel care era vrăjmașul lui David, pentru că Saul nu s-a întors de la război, după prorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, ieșind Valent din Constantinopol cu oștile salex fericitul Isachie i-a ieșit în cale și a strigat cu glas mare, zicând: „împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și Dumnezeu îți va îndrepta bine calea înaintea ta”. Dar împăratul nu i-a răspuns, ci, defaimându-l ca pe un prost și fără de minte și socotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. Iar a doua zi, fericitul stareț, ieșind iarăși înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și-ți va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmași și te vei întoarce sănătos și cu pace!”.

Iar împăratul socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos și cu pace...”, voia să deschidă bisericile cele închise și să le dea celor dreptcredincioși și a început a se sfătui pentru aceasta cu sfetnicii săi. Insă un voievod oarecare, fiind din credința cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Deci împăratul a ocărât pe stareț și l-a gonit de la el cu batjocură și cu bătăi și a plecat mai departe în calea sa.

Iar a treia zi, cuviosul stareț iar a întâmpinat pe împărat și apucând de frâu calul pe care era călare împăratul, a început a-l ruga -mai cu osârdie și a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliți și cu o baltă de noroi, în care și o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul și ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo, și s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini și în baltă, a fost păzit de dreapta lui Dumnezeu și a rămas fără de vătămare, pentru că nici spinii nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci a zăcut în mijlocul bălții, între spini, ca pe un așternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând și cântând Domnului, până ce, cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbați purtători de lumină, l-au ridicat din baltă și l-au scos întreg și sănătos din râpa aceea și, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuți.

Atunci Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea și, căzând în genunchi, a dat mulțumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi și nu părăsește pe cei ce se tem de El și nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se mult și întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat și, alergând degrabă pe altă cale, a ieșit înaintea împăratului și a stat înaintea lui. Și văzându-l împăratul, s-a înspăimântat și s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini și în baltă, iar Domnul m-a păzit viu și prin sfinții Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă și deschide bisericile celor dreptcredincioși, ca să biruiești pe vrăjmași și să te întorci cu slavă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.

Iar împăratul se minuna de îndrăzneala monahului și de fața lui cea luminată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită și dezlipită de Dumnezeu. Deci a dat pe cuviosul la doi boieri, anume Saturnin- și Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi țineți pe acest stareț bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de rușine”.

Iar Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt și umplându-se de mai multă râvnă - ca altădată Sfântul Proroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel - a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că nu mi-a grăit mie Domnul. însă îți zic că vei duce ostașii la război și nu vei putea să biruiești pe vrăjmași, ci vei fugi din fața lor, vei fi prins și vei fi ars de viu cu foc”. Acestea zicând sfântul, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.

Iar când s-au întâlnit oștile grecești cu cele barbare și s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare și, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după prorocia Sfântului Isachie. Și au căzut mulți de ascuțișul săbiei, iar împăratul Valent a fost rănit și, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Iar barbarii, gonind după el, au tăiat oștile grecești ca pe niște mlădițe și erau aproape să ajungă și pe împărat.

Iar împăratul fugind numai cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat și, văzând niște paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit, și s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii care veneau după el, ajungând la satul acela și înștiințându-se că niște greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor și le-au ars. Astfel a pierit cu sunet acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

Iar după războiul acela, armata grecească care mai rămăsese s-a dus în întâmpinarea lui Grațian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Și sosind Grațian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus asupra barbarilor și i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruință și a mers la Constantinopol. în acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostași, care au fost risipiți de barbari, neștiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ținut în legături, zicându-i: „Gătește-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război și te va întreba pe tine și te va munci!”. Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut șapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, pentru că, după prorocia mea, a fost ars cu foc”. Și s-au înfricoșat cei ce au auzit acestea, iar după puține zile toți au știut de sfârșitul lui Valent. Și astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături și l-au cinstit ca pe un proroc al lui Dumnezeu.

Iar după ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus ziși, Saturnin și Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala și prorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca să-l aducă cu cinste pe cuviosul la sine și s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru toată împărăția lui. Iar Cuviosul Isachie a sfătuit pe împăratul să petreacă în dreapta credință și să întoarcă pacea Bisericii, mângâind pe cei rău chinuiți. Și l-a ascultat împăratul și a făcut toate cele grăite de el, izgonind pe arieni din Constantinopol și pricinuind bucurie mare credincioșilor. Deci, fericitul Isachie, mulțumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viața sa cea dintâi; dar Saturnin și Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să viețuiască împreună ei, ajutând Bisericii lui Hristos cu rugăciunile și cu învățăturile sale. Și s-a plecat sfântul la rugămintea lor.

Și făcându-se ceartă între Saturnin și Victor, pentru că fiecare dintr-înșii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareț, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este mie dragostea voastră! Iar de vreme ce aveți grijă și dorință ca să odihniți pe a mea smerenie, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuință, la acela voi petrece în toate zilele vieții mele”. Deci amândoi au început a se îngriji ca să zidească la ei locaș plăcut omului lui Dumnezeu. Iar Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viață monahicească, unde, sârguin- du-se mai degrabă, a pregătit un locaș plăcutului lui Dumnezeu și s-a sălășluit acolo Cuviosul Isachie. Apoi și Victor a zidit un locaș ales pentru Sfântul Isachie, dar era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl ruga în genunchi să vină și în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcașul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea și la Victor și petrecea și la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulți din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbați, Saturnin și Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite. El era foarte milostiv cu cei săraci și, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine și o dădea. Și a făcut multe lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu și, sosind la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Și chemând pe frați și învățându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit și sfânt cu viața, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă și locașul acela s-a numit „Dalmat”.

Și astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veșnica odihnă către Domnul. Și s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui, și au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfyitei Treimi, în ceata sfinților și cuvioșilor părinți și totdeauna roagă împreună cu dânșii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.