În afară de rugăciunea inimii pe care o spunea neîncetat, Bătrânul Auxentie mai știa și alte rugăciuni pe de rost. Știa tot Acatistul Buneivestiri împreună cu canonul și le spunea adeseori. Stihuia în fiecare seară din Psaltire pe de rost. Iubea mult slujbele. Îi plăceau în mod deosebit rugăciunile de la Împărtășanie și le citea cu mult dor. Nu voia să piardă nici o literă din slujbă. Uneori când nu auzea bine se ducea lângă citeț, în timp ce alte dăți striga: „mai tare”. Bătrânul Auxentie și-a ținut făgăduința de a păzi neagonisirea. Era foarte sărac. Nu avea nimic și nu își dorea nimic în această viață, în afară de Hristos. Nu purta haină nouă și întreaga lui viață monahală a petrecut-o cu o singură pereche de pantofi. Pe drum, când nu-l vedea nimeni, ca să nu-i strice, dar și de dragul nevoinței, ca să sufere trupul, îi ținea sub braț și umbla desculț. Uneori, când lipsea de acasă, îi aruncau flanelele rupte și el se mâhnea foarte tare. Apoi cobora în prăpastia în care le aruncaseră și le aducea din nou acasă. În chilie nu avea nimic altceva decât câteva icoane și puține cărți.

Era desăvârșit străin, fără să comunice deloc cu rudele lui cele după trup. Când după treizecei de ani au venit să-l vadă frații lui, el ca să-i evite, a fugit în vie și numai când părinții au insistat să vorbească fraților lui, de dragul ascultării, le-a vorbit și le-a spus ca altă dată să nu-l mai deranjeze.

Bătrânul Auxentie, cum mărturisesc frații din chinovia lui, era foarte silitor. Se ostenea la ascultări, săpa la vie, și postea aspru. Era nevoitor și ignora desăvârșit unele mâncăruri. Când era bolnav, la bătrânețe, l-a întrebat ucenicul dacă vrea halva sau marmeladă. Cu nedumerire a întrebat: „Ce este marmelada?” Bucătarul și ajutorul de bucătar aveau grija să-i ducă mâncarea bătrânului Auxentie. Într-o zi l-au văzut că vine la bucătărie și le-a zis: „Să-mi dați și mie ceva de mâncare. Am trei zile de când n-am gustat nimic.” Atunci i-au pus metanie părintelui fiindcă uitaseră să-i ducă mâncarea, dar el nici nu a cârtit, nici nu a protestat.

Avea multă lepădare de sine. Ca să nu iasă din mănăstire în lume să se opereze la ochi, a preferat să rămână orb. Nu a făcut operație de hernie, deși îl durea și suferea mult. Nu a vrut să-și implanteze dinți. A rămas fără nici un dinte și îi venea greu cu mâncărurile tari. Nu voia să i se facă mâncare specială. Când îl întrebau ce mâncare vrea, răspundea: „Ceea ce este la obște”. Totdeauna mânca cu înfrânare și măsură. Dacă îl sileau să mănânce mai mult zicea: „Nu mă siliți, mâncarea multă nu este după Dumnezeu”. Dădea încă și ucenicului său ceva din ceea ce îi aducea.

Când se împărtășea, se închidea în chilia lui și se ruga. Nu vorbea și nu răspundea nimănui. Odată după sfânta Împărtășire, l-au aflat părinții aplecat cu fața la pământ în mijlocul chiliei rugându-se. Era în contemplație și nu a simțit pe părinți că îl urmăreau.

Orb fiind, și fiindcă nici nu auzea bine, neavând o percepție exactă a timpului și nevoind să piardă slujba, a pornit-o din chilia lui, ca de obicei, cu două ore mai devreme. Într-o noapte, s-a împiedicat și a căzut, s-a lovit și a sângerat din abundență. Era istovit și nu s-a putut ridica. L-au găsit după aproape două ore într-o baltă de sânge și l-au transportat la bolniță. Acolo l-au curățat și a stat cu el un frate. Când a înțeles că au plecat părinții și crezând că este singur, a aruncat cuverturile de pe el, s-a ridicat în picioare și a început să-și facă canonul, continuând ore întregi cu metanierul. Îi spuneau părinții: „Părinte Auxentie, sfinția ta ești acum un bătrânel. Șezi binișor în chilia ta, nu este nevoie să vii la slujbă”. Iar el răspundea: „Nu mă lipsiți de biserică. Acolo simt adevărata libertate”.

Când încă mai vedea, citea Filocalia și o prefera în original. Cele cinci tomuri le citise pentru a patra oara. Când îl întrebau părinții ce să citească, le zicea: „Citiți Filocalia”. Și când spuneau că nu o înțeleg, răspundea: „Nu contează, încet-încet o veți înțelege”.

Îi plăcea în special Filocalia, fiindcă și el însuși era un mare neptic cu experiențe și trăiri asemănătoare cu cele pe care le citise la părinții lui iubiți filocalici. Cum mărturisea duhovnicului, la al doisprezecelea canon cu metanierul vedea lumina necreată, deși era cu desăvârșire orb. Și deși avea rugăciunea neîncetată și făcea 150 de metanii mari, chiar și la bătrânețile lui înaintate, se smerea și, osândindu-se pe sine, zicea: „Pe întuneric umblu, nesimțirea mă stăpânește și trăiesc în deșertăciune”.

Odată l-a cercetat părintele Isaac Kapsaliotul și l-a întrebat când ne dăm seama dacă facem rugăciunea cu inima și i-a răspuns: „Când se opresc gândurile”. Și când l-a întrebat despre stările mari, despre lumini și vedenii, i-a răspuns răspicat, zicând: „Nu căuta astfel de lucruri. Să cauți curățire de patimi”.

Pe unii tineri care i-au pus metanie pentru a se face ucenici, i-a binecuvântat și i-a sfătuit așa: „Să umblați în calea adevăratei pocăințe”.

Bătrânul Auxentie, nevoindu-se și răbdând bătrânețile și bolile, având tovarăș nedespărțit iubita rugăciune a inimii, a ajuns la sfârșitul cursei lui monahale ca un biruitor. A fost ascultător până la moarte, nevoitor până la sânge, neagonisitor până la a se lipsi și de cele necesare, străin de lume, casnic al lui Dumnezeu, iubit și dorit părinților, dreptar al acribiei monahale, mare neptic, practicând neîncetata rugăciune.

A adormit pe 1 martie 1981, la duminica Ortodoxiei, la vârsta de 89 de ani, desăvârșit pregătit pentru cealaltă viață. Gheronda și părinții vorbeau cu admirație și emoție despre bătrânul Auxentie, din pricina isprăvilor lui ascetice și neptice și aveau sentimentul că au petrecut un cuvios în Biserica celor întâi născuți, în Împărăția cerurilor.

După adormirea lui, un frate l-a întrebat pe bătrânul Paisie dacă s-a mântuit bătrânul Auxentie și i-a răspuns: „Dacă acesta nu s-a mântuit, atunci nimeni dintre noi nu se va mântui”.

Cinstitul lui cap răspândește uneori bună-mireasmă, cum au putut simți unii părinți.

Să avem rugăciunea și binecuvântarea lui.

*** Din tradiția ascetică și mistică a Sfântului Munte