Sfântul Ioan Casian – teologul din Scythia Minor

Sfântul Ioan Casian, prăznuit de Biserica noastră în această zi, este, dincolo de meritele sale incontestabile privitoare la întemeierea monahismului apusean, un reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. Opera sa ilustreazăscopul vieţii monahale, afirmând că piedica desăvârşirii este păcatul sub toate formele lui, iar armele desăvârşirii sunt virtuţile şi ajutorul lui Dumnezeu. El a reuşit să creeze o simbioză între spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, contribuind la întărirea spiritului ecumenic al creştinismului. Pentru acest fapt a şi fost numit „punte de legătură între Răsărit şi Apus”.

Izvoarele principale asupra vieţii Sfântului Ioan Casian sunt propriile opere şi două însemnări: ale lui Ghenadie de Marsilia în istoria sa literară „De viris illustribus” şi ale lui Fotie, în „Biblioteca” sa.

Ioan s-a născut, cel mai probabil, în jurul anilor 360-365. Privitor la originea sa, Ghenadie subliniază că era de neam scit, hirotonit diacon de către Ioan cel Mare al Constantinopolului, mai apoi devenind ctitor a două mănăstiri: una pentru călugări şi alta pentru călugăriţe. Unii învăţaţi au obiectat însă că frumuseţea şi corectitudinea latinei lui Casian exclud originea sa dintr-o regiune barbară şi sunt indicaţii mai degrabă pentru o origine în sudul Galiei, în Provence.

În copilărie, Ioan Casian a primit o frumoasă şi bogată cultură clasică (i-a studiat pe Virgiliu, Horaţiu, Persiu, Cicero), după cum mărturiseşte el însuşi în opera sa „Colationes”. Din dorinţa de a cunoaşte mai bine viaţa monahală, împreună cu sora sa şi cu prietenul său Gherman, care era ceva mai în vârstă decât el, s-a hotărât să plece în Palestina. Aici s-au stabilit la o mănăstire de lângă Bethleem, nu departe de peştera unde S-a născut Mântuitorul. Aici, susţin cercetătorii, şi-a completat formaţia sa monahală, deoarece aici existau mănăstiri, descoperirile arheologice confirmând acest lucru.

În 385 Casian şi Gherman au plecat în Egipt, fiind dornici de a cunoaşte patria clasică a monahismului. Aici au rămas mai mulţi ani şi au vizitat pe cei mai cunoscuţi anahoreţi, cercetând îndeosebi pustiul scetic (Iosif, Nestor, Avraam, Moise, Pafnutie). Nu este exclus ca ei să-l fi vizitat şi pe Evagrie Ponticul, un cunoscut susţinător al lui Origen.

Din Egipt au venit la Constantinopol, unde era patriarh  Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a remarcat pe Ioan şi l-a introdus în cler, hirotonindu-l diacon. Casian rămâne lângă Sfântul Ioan Hrisostom până în 404, deoarece în anul următor ei se aflau la Roma, unde prezentau papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi poporului din Constantinopol de a ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care fusese trimis a doua oară în exil. La Roma, ei au legat o frumoasă prietenie cu diaconul Leon, viitorul papă, care va ruga pe Casian să scrie tratatul „Despre Întruparea Domnului”.

După şederea la Roma nu mai avem nicio informaţie despre Gherman. Despre Casian ştim că a plecat la Marsilia, că a fost hirotonit preot şi că a întemeiat aici două mănăstiri, în jurul anului 415. În aceste mănăstiri, el a lucrat pentru organizarea şi adâncirea vieţii monahale până în jurul anului 435, când a adormit în Domnul. Munca sa a fost împărţită între datoriile sale de stareţ şi operele scrise, în care punea pe hârtie regulile vieţii de obşte, lupta contra păcatului, diferitele urcuşuri spre desăvârşire şi datoriile sale de teolog care trebuia să facă faţă atâtor controverse doctrinare (nestorianismul, predestinaţianismul etc.).

Operele literare ale Sfântului Ioan Casian

Contactele Sfântului Ioan Casian cu oamenii duhovniceşti ai Palestinei, Egiptului, Italiei şi Galiei i-au creat o considerabilă dimensiune spirituală în secolele al IV-lea şi al V-lea, dimensiune de care Biserica beneficiază şi astăzi.

Cele două mari probleme cercetate de Sfântul Ioan Casian sunt lupta contra păcatului şi biruinţa asupra lui prin organizarea tuturor eforturilor pentru îmbunătăţirea spirituală, dar şi menţinerea cu tărie a învăţăturii sinoadelor ecumenice, că Hristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi ne deschide calea spre realizarea desăvârşirii; acestea constituie cele două coloane de susţinere şi izvoare de alimentare ale spiritului ecumenic al epocii noastre.

La dorinţa episcopului de Apta Iulia, care înfiinţase o mănăstire în eparhia sa, Sfântul Ioan Casian scrie, în jurul anului 420, o lucrare intitulată „Despre aşezămintele mănăstirilor de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale”(12 cărţi). Temele principale ale primelor patru cărţi sunt legate de îmbrăcămintea monahilor, rugăciunile din timpul zilei şi al nopţii şi condiţiile recrutării novicilor în viaţa monahală. Următoarele opt cărţi se ocupă de cele opt păcate principale, reduse mai târziu la şapte.

Cartea a V-a analizează duhul lăcomiei pântecelui şi toate aspectele legate de această patimă, ilustrate prin exemple.

Cartea a VI-a combate duhul desfrânării sau patima cărnii, cu recomandarea stăruitoare de a practica izolarea şi abstinenţa.

Cartea a VII-a prezintă duhul arghirofiliei sau al iubirii de arginţi, pe care o consideră străină de firea omului, asemenea pizmei, venind din afară. Acest păcat împiedică toate virtuţile şi este socotit ca lepra duhovnicească a sufletului. El nu se poate birui decât prin viaţa de obşte.

Cartea a VIII-a îndeamnă la lupta împotriva duhului mâniei, înfăţişat sub numeroase aspecte, cum ar fi mânia contra altora şi mânia contra noastră, adică împotriva pornirilor păcătoase din noi, alături de remedii contra acestei patimi.

Cartea a IX-a este îndreptată împotriva duhului tristeţii cu diferitele lui aspecte. Tristeţea este folositoare în actul pocăinţei de păcate sau în dorinţa de desăvârşire.

Cartea a X-a atacă trândăvia cu multiplele ei feţe. Se stăruie asupra urmărilor dezastroase ale trândăviei, care nu pot fi biruite decât prin muncă. Exemplul de muncă al Sfântului Apostol Pavel şi al celor ce erau cu el este grăitor în acest sens. Lucrarea mâinilor dezrădăcinează multe păcate. Sensul social al muncii este subliniat cu putere de către autor. Se arată că fraţii din Egipt, cu câştigul mâinilor lor, nu-şi acoperă numai nevoile personale, ci vin şi în ajutorul celor care se află în închisori.

Cartea a XI-a condamnă duhul slavei deşarte. Slava deşartă este multiplă şi variată şi  atacă pe călugăr şi pe tot omul din toate părţile. Nici pustiul nu înfrânge duhul slavei deşarte. Când ţi se pare că ai biruit-o, atunci se ridică mai puternică şi mai îndrazneaţă împotriva ta. Ea este primejdioasă mai ales când e combinată cu virtuţi. Autorul analizează chipul deosebit în care slava deşartă împinge pe monah la faptele ei, cum ea aprinde pe călugăr să capete preoţia şi cum îi îmbată mintea. De asemenea, se trec în revistă mijloacele prin care trebuie combătută slava deşartă.

Cartea a XII-a analizează şi combate duhul mândriei, care surpă toate virtuţile. Mândria este de două feluri: a fiinţelor duhovniceşti foarte înalte (îngerii) şi a fiinţelor trupeşti. Cazul lui Lucifer, care din înger a devenit diavol din cauza mândriei, este analizat cu multă atenţie. Mândria este prezentată ca început al tuturor celorlalte păcate. Păcatul mândriei este aşa de mare, încât omul işi face duşman pe Însuşi Dumnezeu. Păcatul mândriei este zdrobit prin virtutea smereniei, dar nimeni nu poate atinge desăvârşirea sau puritatea fără milostivirea lui Dumnezeu. Autorul citează cazul tâlharului care, prin mărturisirea lui pe cruce, a intrat cu Domnul în rai, apoi cazul lui David, a cărui îndoită crimă nu a fost ştearsă doar prin pocăinţă, ci şi prin harul lui Dumnezeu. Relele mândriei trupeşti pentru monah sunt analizate foarte atent, apoi cele care se nasc din mândria spiritului. Autorul enumeră mijloacele de combatere a mândriei: smerenia, răbdarea suferinţelor şi a durerilor, gândul viu şi recunoştinţa caldă pentru ajutorul şi harul ce vin din partea lui Dumnezeu.

O altă operă a Sfântului Ioan Casian este „Colaţiuni sau convorbiri cu Părinţii”, în număr de 24, după numărul celor 24 de bătrâni din Apocalipsă. Această carte este cea mai întinsă şi cea mai importantă operă a Sfântului Ioan Casian. Lucrarea relatează convorbirile pe care autorul şi prietenul său Gherman le-au avut cu cei mai vestiţi pustnici ai Egiptului în ultimii 15 ani ai secolului al IV-lea. Convorbirile sunt împărţite în trei grupe, după cele trei centre mănăstireşti principale pe care Sfântul Ioan Casian le-a vizitat în Egipt. La începutul fiecărei grupe se află o prefaţă sau o dedicaţie care precizează sensul general al convorbirilor care urmează. Se vorbeşte despre ţinuta fizică şi morală a monahului, intenţia şi scopul său, despre rugăciune, dreapta socoteală, cele trei lepădări ale monahului, pofta trupului şi a duhului, despre uciderea monahilor din Palestina, despre nestatornicia sufletului, despre desăvârşire, curăţie, ajutorul lui Dumnezeu, ştiinţa duhovnicească, despre harisme, prietenie, despre pocăinţă, post şi închipuirile de noapte.

„Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie”este o altă operă a Sfântului Ioan Casian, în 7 cărţi, scrisă la îndemnul arhidiaconului Leon, devenit mai târziu episcopul Leon al Romei. Vorbeşte despre ereziile mai importante, pe care le combate cu argumente scripturistice şi afirmă dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Casian a fost o „punte de legătură între Răsărit şi Apus”

Meritul de seamă al operelor literare ale Sfântului Ioan Casian, dedicate monahismului şi aspiraţiilor către desăvârşire, este acela că autorul dezvoltă tot timpul temele pe realitatea faptelor, nu pierzându-se în speculaţii. El analizează, judecă şi apreciază critic problemele, pe baza experienţei. Textele biblice sunt bine alese pentru fiecare context şi nu sunt folosite în exces. Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre scopul vieţii monahale, afirmă că piedica desăvârşirii este păcatul sub toate formele lui, iar armele desăvârşirii sunt virtuţile şi ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Casian este, dincolo de meritele sale incontestabile privitoare la întemeierea monahismului apusean, un reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. El este cel care a creat un nou gen de literatură patristică, cea monahală, descoperită sub numele de Pateric. Născut pe pământ încreştinat de Sfântul Apostol Andrei, dar strămutat în Apus, Sfântul Ioan Casian a reuşit să creeze o simbioză între spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, contribuind la întărirea spiritului ecumenic al creştinismului. Pentru acest fapt a şi fost numit „punte de legătură între Răsărit şi Apus”.

          

De la același autor

Ultimele din categorie