Sfinții 40 de Mucenici au trăit în vre­mea crudului împărat Licinius (308-324). Erau din neamuri diferite, însă toți erau soldați creș­tini, făcând parte din Legio XII Ful­mi­nata, care staționa la Melitene, în Armenia.

Pentru că au refuzat să jertfească ido­lilor, mărturisind credința în Hristos, au fost aduși la cercetare în fața conducă­to­rului garni­zoanei din Capadocia, păgânul Agricola: „Cum v-ați arătat ascultători către mai marii voștri în războaie, așa să ascultați și acum porunca împăratului, adu­­când jertfă zeilor“.

Kyrion, căpetenia celor 40, a răspuns: „Cum am luptat și am biruit pe vrăjmași pentru împăratul pământesc, tot așa vom lupta și pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăj­ma­șilor Lui“.

Au fost loviți cu pietre peste față și peste gură, dar pietrele, în loc să-i atingă pe ei, se întorceau și loveau pe cei ce le aruncau. Apoi, au fost închiși în temniță, ca să se răzgân­dească. Cu aceeași nestrămutată credință, ostașii creș­tini au mărturisit pe Hristos, che­­mându-L fierbinte în rugăciune, să-i întă­rească în credința cea adevărată.

Dacă aceste pedepse s-au dovedit za­darnice, căpeteniile păgâne au poruncit să fie dezbrăcați și aruncați în apele unui lac din apropierea Sevastiei. Era iarnă și peste noapte apa lacului a înghețat, iar pe ma­luri au fost puși păzitori, ca nimeni să nu fugă. Unul din ostași, nemaiputând în­dura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea, dar ieșind din lacul înghețat și in­trând în baia caldă, a murit de îndată.

După o noapte întreagă petrecută în lacul înghețat, Mucenicii erau încă vii și se rugau. Temnicerul Aglae i-a văzut pe Sfinți încon­jurați de lumină și cununi po­go­rându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Un tainic în­demn l-a făcut să mărtu­risească: „Și eu sunt creștin“. A intrat și el în apa înghețată, în­tregind ceata celor 40 de Mucenici.

Când s-a făcut ziuă, au fost scoși din apă și li s-au zdrobit fluierele picioarelor, iar sfintele lor trupuri au fost încărcate în căruțe, spre a fi duse spre țărmul unui râu din apro­piere. Meliton, cel mai tânăr dintre Mucenici, mai sufla încă. Tiranii l-au lăsat să trăiască, însă mama lui, care fusese mar­toră la patimile Sfinților, se temea acum ca nu cumva tine­rețea și dragostea de viață să-l facă nevrednic pe fiul ei de cinstea celorlalți Martiri.

De aceea, înăbușindu-și durerea din suflet, mama a ridicat pe fiul ei pe umeri și a pornit cu el după căruțele cu trupurile Sfinților, socotind că numai atunci fiul ei va fi viu cu adevărat, când îl va vedea și pe el mort și părăsit, împreună cu ceilalți. După ce și-a dat duhul, trupul celui mai tânăr martir a fost pus alături de trupurile fra­ților săi de arme și cre­dință, pentru că îm­preună au dobândit cununa sfințeniei.

Era ziua de 9 martie a anului 320, iar numele celor 40 de Mucenici ai lui Hris­tos sunt acestea: Kyrion, Candidus, Domnus, Hesychius, Heraclie, Smaragdus, Evnoicus, Valens, Claudiu, Priscus, Vivian, Teodul, Va­leriu, Philoctemon, Severian, Chudion, Aglae, Alexandru, Ilie, Gorgonius, Teofil, Dometian, Gaius, Leontie, Atanasie, Chiril, Nicolae, Sacerdon, Ecdicius, Acacius, Li­simah, Flaviu, Meletie, Aggias, Sisinnius, Aelian, Xanthius, Ioan, Eutihie și Meliton.

Chinuitorii au ars trupurile Sfinților și, pentru ca nu cumva creștinii să poată lua moaștele lor, le-au aruncat în râu. Prin pur­­tarea de grijă a lui Dumnezeu, acestea s-au strâns laolaltă într-o surpătură, de unde, fiind scoase de mâinile creștinilor, au fost aduse la loc de cinstire, în lo­ca­litatea Sarim, de lângă orașul Zela, din Armenia.

S-a împlinit astfel dorința Sfinților, ex­primată în Testamentul lor: „Chiar dacă noi toți suntem din localități diferite, ne-am ales, însă, un singur și același loc de odihnă. De­oarece împreună am dat aceeași luptă, ne-am hotârăt să avem împreună același loc de odihnă, în locul spus mai înainte“. Totodată, Sfinții 40 de Mucenici sunt o icoană a uni­tății în Hristos, fiindcă în același Testament se roagă ca nimeni să nu ia vreo părticică din ose­mintele lor, „încercând să ne despartă unii de alții, pe noi cei pe care Sfântul nostru Mântuitor ne-a unit în credință, prin harul și pronia Sa“.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, mi­luiește-ne și ne mântuiește și pe noi. Amin.