Adevărata dezvoltare personală este desăvârșirea
Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti”. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel”).
Una dintre dorinţele noastre de viaţă creștină e să fim mai buni. În copilărie, când nu ne ascultam părinţii, când loveam un coleg, când spărgeam un geam, iar acum, când ne certăm cu partenerul de viaţă ori ne înfuriem pe copii, tot mai găsim în adâncul nostru regretul că nu suntem un pic mai buni de-atât, asta fiind valabil de la a nu-i mai răni pe cei din jur, la a le facilita o viaţă cât mai bună, pe cât ne stă în putinţă.
Citim cărţi de dezvoltare personală, de dezvoltare a relaţiilor, mergem la workshop-uri, ne propunem liste pe care, respectându-le, ne înscriem cu un pas mai sus în evoluţia spre a fi un om mai bun ori un creştin autentic. Citim Vieţile Sfinţilor sau gânduri ale unor părinţi îmbunătăţiţi ai zilelor noastre şi căutăm să le aplicăm în viaţa noastră. Facem canonul de rugăciune pe care îl avem, ne spovedim, ne împărtăşim. Deşi ne e greu să folosim acest cuvânt, noi de fapt căutăm sfinţenia. Pentru că adevărata dezvoltare personală pe care o căutăm în fapt este desăvârşirea, ţintirea scopului pentru care am şi fost plămădiţi dintru început, acela de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu, până la îndumnezeire, când putem spune, precum apostolul, că nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi. Şi căutăm asta chiar şi atunci când nu ne dăm seama, chiar și când, atraşi de mărgelele sclipitoare ale acestei lumi – legate de regulă de prestigiu şi de afirmarea personală – ne avântăm în curse fără sfârşit. Dar cu atât mai mult căutăm buna convieţuire cu cei din jur, care constituie şi semnul exterior cel mai clar că suntem „ai Domnului”.
Dumnezeu este în noi
De multe ori, ne comportăm ca şi cum gata, „de acum încolo, ştiu!”. Tocmai am mai citit o carte despre cum să avem o relaţie armonioasă cu copiii ori cu soţul şi ne suflecăm mânecile, pornind să facem schimbarea pe care o putem găsi chiar într-o carte scrisă dintr-o perspectivă ortodoxă (şi asta ne dă chiar un avânt special, pentru că ne vedem la adăpostul creştinismului adevărat). Dar vă întreb: cum iniţiaţi acea schimbare? Vă apucaţi singuri, ori puneţi schimbarea în mâna Domnului? De multe ori, începând să facem un lucru bun, în numele Domnului, prinşi în bucuria pregustării efectelor aşteptate, uităm chiar de El, Cel Care dă cu adevărat suflul acelei acţiuni pe care vrem să o facem şi rânduiala în care să fie făcută.
A ne baza pe acel „acum ştiu!” şi „ştiu că aşa trebuie şi aşa fac!” şi a uita de Dumnezeu ne duce de multe ori la a face lucruri părute bune, dar cu rezultate mai puţin dorite. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat acest lucru? Există o subtilitate sufletească pe care o prindem destul de greu, pentru că spunem că am cerut sfat părintelui duhovnic, spre exemplu, şi am făcut ce a spus el. Această subtilitate se referă la a lua aminte să fim cu Dumnezeu în orice am face, în orice clipă, chiar în acel sfat pe care vrem să-l punem în practică. Să înţelegem că a urma un sfat găsit într-o carte sau primit de la duhovnic este ceva viu, dinamic, şi că avem nevoie să-L chemăm pe Domnul să dea viaţă acelui lucru, prin chemarea Lui, prin punerea înaintea Lui atât la debutul, cât şi în timpul facerii lucrului respectiv, şi chiar şi după. Să fim conştienţi că El e în noi. Şi să lăsăm mersul lucrurilor în seama Lui, să fim deschişi la întorsăturile pe care le poate lua situaţia, crezând – ştiind chiar – că toate lucrurile, oricât de mărunte ar fi, sunt spre creşterea noastră în desăvârşire. Iar acele fapte vor suferi o metamorfoză prin acţiunea Lui asupra lor. Avem uneori tendinţa de a intra într-o anume inerţie, odată ce ni se pare că am prins o direcţie. Şi acest lucru se întâmplă pentru că nu suntem conştienţi de prezenţa Domnului în noi, de ghidarea Lui în noi. Pentru că nu privim prin ochii Lui din noi. Pentru că imediat Îl transformăm în statuie împietrită în inima noastră împietrită, transformată într-o clipă în coşciug. Dar putem învinge această inerţie prin moartea care Îl lasă pe El să trăiască în noi, prin a fi El în noi, prin deschiderea permanentă la prezenţa Lui.
Viaţa spre sfinţenie a creştinului se caracterizează prin moarte
Moartea faţă de aşteptări bătute în cuie, moartea faţă de împlinirea unor dorinţe care ar putea veni în contradicţie cu dorinţele partenerului, faţă de evaluări personale şi după mintea omenească ale faptelor pe care le facem, minte care, oricât de luminată ar fi, atunci când nu lasă loc Duhului, se transformă în gratii aurite.
Şi pentru că am amintit la început de familie, să ne referim o clipă la această dinamică şi când suntem în cuplu. Când suntem singuri, ne e foarte uşor să fim „duhovniceşti”. Ne facem rugăciunile zilnic, participăm la toate slujbele posibile, facem fapte de milostenie cu generozitate, citim enorm. Dar când ne căsătorim, intrăm într-o relaţie de mucenicie. Angajamentul pe care ni-l luăm odată ce primim Taina Cununiei ne descoperă zone de egoism şi de păcat despre care nici măcar nu ştiam că există în noi şi ne invită la schimbare permanentă. Cu alte cuvinte, Domnul Se foloseşte de partenerul nostru ca să ne schimbe, să ne transforme (căci partenerul e foarte diferit de noi, deşi pare că „suntem la fel”, că avem aceleaşi preferinţe în diverse domenii ale vieţii, că avem aceeaşi perspectivă asupra vieţii).
Ca soţ/soţie, suntem forţaţi să ne adaptăm partenerului. Să murim într-un fel dorinţelor şi nevoilor noastre. Să ne pocăim în fiecare zi pentru greşelile pe care le facem împotriva lui şi să-l iertăm, de asemenea, pentru ale sale. Creştem. Avem posibilitatea să ne transformăm şi să fim vii, atunci când considerăm partenerul nu ca pe un factor care ne împiedică evoluţia (pentru că nu merge la biserică ori nu ştie cât de bun este Domnul ori pur şi simplu nu face lucruri ale simţului comun, deşi merge duminică de duminică la biserică), ci ca pe un instrument divin pe care Domnul l-a trimis să ne ajute la desăvârşire. Şi pentru că nu ştim cum, Îl rugăm pe El să ne dea ochi să vedem astfel pe soţ, soţie ori copii. Şi pe fiecare persoană pe care o întâlnim în viaţa noastră, de la şeful mereu nemulţumit, la omul din mijlocul de transport, care ne împinge cu brutalitate ca să-şi facă loc.
Pentru că toţi aceştia sunt factori care ne ajută să ne sfinţim, să fim asemenea Lui, iubind cu iubirea Lui, pe care ne-o dă, la cerere, şi care se probează tocmai în aceste situaţii. Dar să avem încredere că în chiar acel moment în care Îi cerem o îndrumare, ne-o şi dă! În chiar acea situaţie! Nu peste câtva timp, nu la rugăciunile de seară, nu când mergem la spovedit, ci chiar atunci, pe loc. Domnul nu e oprit de nimeni şi de nimic (nici chiar de păcatul nostru) să ne ofere ajutorul Său, atunci când îl cerem. Doar să credem şi să fim atenţi, să privim în inima noastră.
Rugăciunea comună a soților – o necesitate?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro