Iarăși vine Crăciunul, iubiții mei. Cu adevărat S-a născut Hristos și S-a arătat în mijlocul oamenilor. Un imn de la înainte-prăznuire zice că Născătoarea de Dumnezeu a fost cuprinsă de uimire atunci când L-a născut pe Fiul ei, de aceea s-a plecat și s-a închinat ca o roabă Împăratului împăraților și L-a întrebat: „Cum Te-ai semănat în pântecele meu?”. Și fiindcă nu a primit nici un răspuns, s-a închinat din nou Pruncului Iisus, întrucât știa că este Dumnezeu, Singurul care a putut aduce din Cer firii omenești darul unic al dumnezeirii.

O asemenea plecare și îmbrățișare întâlnim și la Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, a cărui pomenire o săvârșim astăzi. Sfântul a făcut multe minuni și sute de oameni au crezut din pricina lui. Au preferat să devină mucenici, apostoli veșnici ai Bisericii și cetățeni ai Cerului, decât să-și salveze propria viață. Dar și sfântul și-a vărsat sângele pentru Hristos, precum și mama lui, Anthia, cea bine înfloritoare[1] în inima și în viața ei, care în loc să plângă pentru feciorul ei s-a avântat în arenă și l-a îmbrățișat pe fiul ei ca pe niște sfinte moaște, cu scopul de a fi junghiată și ea de călău.

Însă îmbrățișarea și sărutarea Preasfintei Maicii Domnului și a mamei mucenicului nu a avut loc numai atunci. Ea se face neîncetat de la Preasfânta, de la sfinți și de la Însuși Hristos, către toți cei care mărturisesc pentru slava lui Hristos. Astăzi, însă, Biserica noastră îi îmbrățișează pe toți cei care au umplut bisericile ei. Vă îmbrățișează pe voi, fiindcă voi sunteți martorii prin credință și prin pilda slavei Domnului nostru. Ochii voștri cei strălucitori și bătăile inimii voastre pentru Dumnezeu mă fac să vă spun cuvintele pe care Apostolul Pavel le spunea Colosenilor: Nădejdea voastră, bucuria voastră, bogăția voastră nu sunt nimic altceva decât „Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei”[2]. El cutremură inima voastră și El Însuși vă îmbrățișează.

S-a născut, așadar, Hristos. Dar din cine S-a născut? Este nevoie să ne aruncăm ochii în adâncurile veacurilor și ale miilor de ani, ca să aflăm de când Hristos a început să vină pe pământ și când a venit în cele din urmă.

Astăzi se prăznuiesc toți Strămoșii de la Adam până la Iosif și Preasfânta, toți aceia care au contribuit la Nașterea lui Hristos. Adam este primul strămoș. Plăsmuindu-l Domnul pe Adam și punându-l în Rai, a slujit nașterii și lucrării neamului omenesc. Adam însă a păcătuit și ne-a transmis și nouă firea lui păcătoasă. Cu toate acestea, Adam a devenit chip al Celui de-al doilea Adam, al lui Hristos. Dar Adam s-a născut „din pământ feciorelnic”, cum spun Părinții, fiindcă atunci pentru prima dată pământul a născut. Când un cuplu dobândește copil, bărbatul dă sămânța lui femeii, dar în clipa zămislirii Însuși Dumnezeu pune sufletul. În clipa aceea se întâlnește Dumnezeu cu omul, cu bărbatul și femeia care au devenit un singur om.

Dar cum a născut pământul? Pământul a născut prin faptul că a fost plăsmuit omul din lut. Dumnezeu a luat țărână din pământ[3]. Aici se ascunde o taină. Adam s-a născut din pământul feciorelnic, ca să fie preînchipuire a lui Hristos, Cel născut din pururea Fecioara Maria. Prin urmare, istoria lui Hristos începe din clipa nașterii lui Adam. Dar moartea lui Adam a devenit pretext să coboare Hristos, în acord cu prorocia Facerii[4], ca să fie ridicat Adam și (prin el) noi toți.

Adam a murit pentru că nu a ascultat. Hristos a murit fiindcă a ascultat. Aici avem o altă corespondență între cel dintâi Adam și Cel de-al doilea. Adam a murit pentru că a mâncat din pomul cunoștinței, va trăi totuși prin pomul vieții. Pe acesta l-a luat Hristos și l-a făcut Cruce. Așa cum Adam a murit mâncând din lemn, la fel și Hristos a murit pe lemn, pe Cruce, și a înviat.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[4] Fc. 3, 15.