„Doamne, lasă-mă ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce și a nu mai fi.” (Psalmul 38, 18)

A trăi înseamnă a îmbătrâni. Un tânăr în clasa a X-a este în vârstă pentru un copil din clasa a II-a. Sesizăm cu toții cum procesul de îmbătrânire începe, dar nu știm când se încheie. În această trecere suntem acompaniați, printre altele, de oglindă. Ea ne ține la curent cu mersul lucrurilor, cu trecerea timpului, prezentându-ne aproape zilnic urmele pe care acesta le lasă pe chipul nostru. Încet-încet, tinerețea dispare în oglindă făcând loc unui om tot mai serios, mai grav, mai rigid, mai stins, reflectat în mai puține culori și în mai multe linii. Nu putem opri timpul și nu putem opri îmbătrânirea, dar putem, în schimb, să înaintăm în vârstă frumos.

Bătrânețea poate fi acceptată ca o etapă a neputințelor, a singurătății, a inactivității sociale sau poate fi primită ca pe o binecuvântare, ca un timp de grație mult așteptat în care se deschide un alt univers, o altă înțelegere a lucrurilor la care nu ai avut acces până atunci. Este vârsta la care ai mai mult răgaz pentru tine, pentru a citi, pentru a te ruga sau a zăbovi cu cei dragi. Pentru omul credincios care a încercat să fie în permanență aproape de Dumnezeu, îndrăznim să spunem că este vârsta marilor concluzii. Pentru o seamă de oameni poate fi vârsta marilor regrete sau a marilor dezamăgiri, dar și pentru aceștia este speranță. Constați că ești „un pom fără roadă”, că nu ai reușit să crești copiii cum se cuvine, că nu ai investit în elevi ca profesor sau nu ai format ucenici ca preot etc.!? Dacă reușești să te apropii de Biserică și să fii aproape de Dumnezeu, concluziile triste se transformă în pocăință și în smerenie. Pom fără roade!? Dar Dumnezeu are puterea de a ierta și de a face roade și din nerodirile noastre, atunci când este pocăință. Bătrânețea devine un timp al rugăciunii smerite, al iertării și al împăcării cu sine, cu Dumnezeu și cu oamenii, și chiar al trăirii unor experiențe duhovnicești pe care nu le-am gustat niciodată. Vârsta înaintată este un dar de la Dumnezeu. Nu toți oamenii au această binecuvântare de a muri bătrâni, de a avea timpul necesar pentru a se pregăti pentru marea trecere. Mulți oameni mor de tineri.

Un cunoscut preot îmi mărturisea, nu de mult, oful său: „Părinte, sufletul meu are nevoie de liniște, de rugăciune. Nu mai vreau informații, nu mai vreau să știu ce se întâmplă pe nu știu unde! Sufletul nu poate să se odihnească dacă mintea este împrăștiată într-o mie de gânduri, o mie de activități și o mie de locuri. Mintea și sufletul îmi sunt în gâlceavă de ani de zile și nu reușesc să fac pace. Aș vrea să le pun în armonie, dar încă nu am aflat calea. Mă duc cu ele și la doctor[1] și le pârăsc că nu se astâmpără, țin și un tratament[2] pe cât pot, dar tot nu le-am dat de cap. Formația mea de preot este de misionar. Sunt un om de acțiune. Nu mă pot dezbăra de mișcare, de conexiuni cu oamenii, încerc să folosesc oportunitățile ce apar în parohie, pentru a-i ajut pe credincioși. Dar cum!? Eu am mortul în casă, am sufletul trist, murdar și zdrențuit asemenea unui cerșetor și vreau să-i ajut pe alții! Încerc să ajut fiind beteag. Un cerșetor care dăruiește altor cerșetori, asta sunt eu. Ați mai văzut așa ceva!? Ați mai asistat la așa spectacol?! Este un peisaj plin de tristețe. Seamănă cu o scenă de film din Charlie Chaplin. Eu sunt, nefericitul care încearcă să-i înveselească pe cei triști din jurul lui. De aceea, vă spun drept, aștept pensia să-mi văd și eu mai atent de sufletul meu. Mă rog cu cuvintele psalmistului: Doamne lasă-mă să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce și a nu mai fi!”.

***

Oamenii în vârstă, ieșiți la pensie, nu mai sunt atât de productivi și eficienți în societate, dar ei sunt cei ce aduc un aer de echilibru și de normalitate acolo unde trăiesc. Sunt împăciuitori, sunt mai înțelegători cu neputințele celor din jur, sunt mai răbdători. Majoritatea dintre ei au încă resurse și capacități pentru a participa la binele comun. Vârstnicii sunt cei ce transmit generațiilor ce vin după ei ceea ce generația lor a învățat prin experiență. Inspiră și oferă sens celor mai tineri care tind să-și piardă identitatea. Nu mai știu dincotro vin și încotro se îndreaptă. Nu mai au identitate creștină și nici istorică. Se grăbesc spre undeva, fără Dumnezeu și fără neam. Bătrânii reprezintă un patrimoniu spiritual pentru viața comunității.

***

Ieri, domnul care ne-a schimbat o parte dintre ferestrele câtorva chilii la mănăstire, mi-a povestit în câteva minute cum a devenit el credincios și cum s-a apropiat de Biserică:

Cu ani în urmă, îmi spunea, mergeam de la Cluj spre Oradea și am luat la ocazie pe o bătrânică. Din vorbă în vorbă am ajuns să conversăm despre Dumnezeu.

– Să știți că eu nu cred în Dumnezeu, i-am spus cu onestitate doamnei în vârstă.

– Cum....? Nu credeți în Dumnezeu? Nu se poate. Păi în ce credeți? 

– Cred în puterea mea, în mintea mea, în legile naturale.

– Vai, săracul! Și cum puteți trăi așa!? Doamne! 

Era foarte uimită să întâlnească pe cineva care nu crede. Simțeam în vocea ei și uimire, dar și compătimire.

– Nu se poate! Păreți un om inteligent. Unde lucrați? 

– Sunt inginer mecanic. Proiectez piese pentru diferite mașini. 

– Păi, sunteți un om învățat. Cum puteți să nu credeți, să trăiți așa, fără Dumnezeu? Trebuie să faceți ceva. Știți ce? Puneți-L pe Dumnezeu la încercare! Cereți-I ceva ce știți că este imposibil! O să-L aflați pe Dumnezeu. Numaidecât. Să-L puneți pe Dumnezeu la încercare. O să-L întâlniți imediat. 

Bătrânica era hotărâtă. Plină de viață, energică, dorea să-L cunosc pe Dumnezeu, să nu mai trăiesc așa, fără sens, fără rațiunea existenței mele. Doamna a coborât într-o localitate după 30-40 de minute de mers cu mașina. Rămas singur, am început să meditez la cele discutate cu ea. În mașină persistau prezența și cuvintele bunicuței: „Pune-L pe Dumnezeu la încercare. Cere-i ceva ce știi că este imposibil!”. Dar, ce să-i cer? Gândindu-mă, am hotărât să-i cer să găsesc făcută, la Oradea, în fabrica unde trebuia să ajung, o piesă pe care o proiectasem și despre care vorbisem cu băieții la telefon, dar ale cărei date și schițe nu le aveau. Piesa trebuia realizată cât mai repede, dar proiectul era la mine. Ajuns în secția de lucru, am discutat despre una, despre alta și, la un moment dat, un inginer îmi prezintă o piesă lucrată, se vedea, de curând. 

– Ce-i asta? 

– Piesa despre care am vorbit la telefon. 

Am simțit cum mi s-a ridicat părul de pe cap, de pe mâini... am amuțit. 

– Cum ați făcut-o? Proiectul este la mine, l-am adus acum...

– Am notat cotele și ce ne-ați spus prin telefon, am găsit o piesă asemănătoare pentru un alt tip de mașină, am pus toate cap la cap și a ieșit aceasta. Am modificat-o și credem că este bună. 

– Lăsați-o pe bancul de lucru, să mă uit și eu puțin la ea!

Am scos planșele, am confruntat cotele, piesa era perfectă. Am simțit cum ceva se răscolește în mine. M-a învăluit o căldură și o stare de uimire și de bucurie. Din ziua aceea nu mai fac nimic fără Dumnezeu. Mă sfătuiesc în fiecare zi cu El; îmi este aproape.

Oamenii în vârstă au o misiune importantă în Biserică și în lume. Sunt un dar și o binecuvântare pentru noi.