Animaţi de acelaşi sentiment al iubirii, mirele şi mireasa vor descoperi că prin căsătorie capătă drepturi sociale unul asupra altuia, obligaţii faţă de urmaşii care vor apărea. Având caracter temporar, căsătoria se poate desface prin divorţ, pe motive dintre cele mai diverse, moment în care obligaţiile încetează. Pentru a evita „obligaţiile” societatea contemporană narcisistă propune „concubinajul” legiferat, o formă de eludare a consecinţelor unei legături cu valoare incalculabilă. Scopul cununiei se află spre polul opus, aşa încât prin invocarea lui Dumnezeu în slujba cununiei tinerilor li se oferă în primul rând binecuvântarea Lui care are ca efect principal transformarea sentimentelor de dragoste în iubire desăvârşită, exclusivă şi responsabilă:

1. Exclusivitate şi ordine în viaţa conjugală: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 1-2).

Principiul monogamiei fidele s-a păstrat în tradiţia creştină până la apariţia „culturii” hippy care a degenerat ideea pudorii în viaţa de familie, dând frâu liber fanteziilor sexuale, ceea ce a condus la dezvoltarea fără precedent a industriei pornografice, exploatarea femeii şi traficul de carne vie din lumea modernă.

2. Naşterea de copii şi creşterea lor în spiritul valorilor creştine (Facere 1, 28), ca o consecinţă firească a dragostei responsabile dintre soţi. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur nu acesta este scopul principal al cununiei, pentru că altfel, ar fi de neexplicat cum unii soţi care doresc să aibă copii nu pot avea.

3. Lucrarea comună a soţilor în vederea mântuirii fiecăruia. Numai prin cununie se creează mediul comuniunii dintre doi oameni, care conduce la mântuirea lor şi a copiilor. Orice altă legătură în afara binecuvântării lui Dumnezeu şi care să implice bărbat şi femeie nu este mântuitoare.

(Preot Lect. Dr. Dan Sandu, în vol. Nunta – Ghid pentru organizarea perfectă, Editura Samia, Iași, 2006)