A fost un oarecare stareț în Siria, care petrecea aproape de cale, viețuind nu departe de pustie. Și acesta îi era lucrul lui: adică în ceasul în care vedea vreun călugăr sărac venind din pustie, îl primea cu bucurie și-i făcea odihnă, ospătându-l și adăpându-l.

Deci a venit la el odată un sihastru și i-a pus acestuia înainte bucate, iar acela nu voia să mănânce, zicând că postește. Iar starețul s-a mâhnit, însă i-a zis: „Să nu treci pe la mine nemâncând bucate, rogu-mă ție. Sau, dacă nu voiești, apoi vino să ne rugăm și iată un copac este aici. Iată dar, care din noi închinându-se, de se va închina cu dânsul împreună și copacul, apoi acestuia să-i urmăm și să-l ascultăm amândoi”.

Deci și-a plecat genunchii sihastrul la rugăciune, și nu s-a făcut nimic; după aceea s-a plecat la rugăciune și primitorul de străini; și îndată s-a închinat copacul împreună cu dânsul. Și, luând adeverire și încredințându-se, au lăudat pe Dumnezeu, Cel Ce face unele minuni ca acestea prin plăcuții Săi.

(IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, Suceava, 2003, pp. 104-105)