Întotdeauna, în nevoi şi în năpaste, ştiinţa cea curată, netulburată este, nefiind într-însa nimic întinat care să o poată tulbura sau clătina, căci către toţi cu aceeaşi faţă se arată pe sine — şi înaintea prietenilor şi înaintea vrăjmaşilor.

Fiind întrebat Socrate filosoful cine va putea să vieţuiască pe pământ cu pace, a răspuns: acela care nici un rău n-a însemnat în ştiinţa sa; căci cu adevărat nimeni cu nimic nu va putea să ne tulbure, să ne muncească şi să ne piardă pe noi, decât ştiinţa îngreunată cu răutăţi; şi dimpotrivă, nimic nu aduce mântuirea, nimic nu întăreşte şi nimic nu viază mai mult decât ştiinţa curată. Căci în mijlocul necazurilor, ea află pace şi bună linişte, pentru că unde e ştiinţă curată, acolo e şi minte şi inimă curată. Deci, unde e o tocmire ca aceasta, acolo e Dumnezeu, acolo e raiul, acolo e veselie, acolo e bucuria cea adevărată.

Iar celor ce au ştiinţă spurcată, toate le sunt împotrivă, căci unuia dintre aceştia şi dacă ar fi pe marea liniştită i se va părea că e în mijlocul valurilor; el nici pe sine nu se crede şi întotdeauna e mâhnit şi posomorât, vede visuri înfricoşătoare şi fără de dulceaţă şi năluciri în multe feluri, ruperi, muşcări şi război neîncetat. Că adesea venindu-i în minte răutatea pe care a făcut-o, ca o mărturie nemincinoasă şi nemilostivă, mai înainte de focul acela şi de viermii neadormiţi pe care-i sporeşte, acolo ştiinţa cea îngreunată îl arde şi-l muşcă fără cruţare. Drept zicând, toată pacea dinlăuntru o dă în lături. Să ne aducem aminte de oricare dintre cele ce îngreunează ştiinţa.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 220)