Gheorghe Mictar e bucovinean şi trăieşte „cocoţat“ în vârful dealului, în comuna suceveană Arbore, în bordeiul cu două camere, alături de „mama“ Ileana, soţia lui. Povestea vieţii lui este o una a suferinţei şi a sărăciei, prin care au trecut mulţi oameni din nordul Bucovinei, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Moş Gheorghe o spune pe-a lui fără strop de regrete, fără suspine sau păreri de rău.

Amintirile se deapănă începând cu vârsta copilăriei, când, pentru el şi cei şase fraţi, a început cu adevărat viaţa grea. A trecut prin evacuarea din 1944, prin tifos, prin foametea din 1946 şi prin muncile grele pe care trebuia să le facă un argat. Sunt întâmplările care l-au „făcut om“.

Doisprezece ani avea când au venit ruşii la ei în sat. Nu ştie de ce i-au luat pe sus şi i-au scos din casele lor. Nu ştie de ce i-au evacuat. Ştie doar că au pus vaca la căruţă şi au plecat unde au văzut cu ochii: „Nu ştiai unde să mergi. Am mers în Corlăteni, dincolo de Botoşani, şi nu mai găseam loc unde să stăm. Era plină pădurea. Stam prin pădure ascunşi. Mâncare nu era nimica. S-o îndurat de noi nişte oameni şi ne dădea câte o galeată de lapte pe zi. Îngroşa mama nişte făină de păpuşoi cu lapte, numai ca să nu murim. Da' o soră, Magdalena, tot o murit de foame. Era mai mare ca mine. În pădure s-o născut şi ultima soră, Paulina…“.

Moş Gheorghe a fost harnic de mic şi „învăţat cu greul“. Pe timpul foametei, „lumea era nacajâtă, chinuită, nu avea mâncare, nu avea pe ce face un ban“. Ca să scape de o gură care cerea mâncare, mama l-a trimis argat în sat, pe la oamenii mai înstăriţi. „Cât am fost băiet, aşa, mai mare de 12 ani, am stat argat. Dar bani n-avea lumea atunci. Stam numa pe mâncare. Atâta îmi dădea. Daâ eu eram bucuros. Mai îmi făcea o cămaşa şi o păreche de izmene pe lună. Daâ acelea tot la ei le rupeam“.

După ce s-a „mărit oleacă“, moş Gheorghe spune că a circulat atât, încât ar putea face o linie de tren. De „băitan“ a mers în Constanţa la strâns vie, iar în timpul comunismului a fost angajat pe şantier, la munte, în zona Câmpulung Moldovenesc, unde a adunat ani buni pe cartea de muncă: „în total 30“. De pe şantier, de la muncă, la sfârşit de săptămână, venea acasă, cu un rucsac în spate plin de pâine, cu care străbătea 14 km pe jos, din Cacica, de unde-l lăsa trenul.

„Aşa era timpuâ atunci. Mie mi-o prins bine“

L-am întrebat dacă ar fi vrut ca viaţa lui să fi arătat altfel, dacă îi pare rău că a trecut prin sărăcie şi suferinţă şi mi-a răspuns hotărât că „Nu! De ce să-mi pară rău? Aşa era timpuâ atunci. Mie mi-o prins bine. Bine mi-o prins. Că mie nu mi-o plăcut să stau digeaba. Nacazu' te duce peste tăt locul. Aveam trei băieţi, trebuia să am grijă de ei. Aşa i-am purtat, cum am putut şi eu“. 

De 20 de ani s-a lăsat de fumat şi de băutură, „patimi“ pe care le-a deprins când era pe şantier şi îngheţa de frig. Le-a „lepădat într-o clipită“. L-a speriat un doctor că dacă mai bea şi fumează moare, şi s-a lăsat chiar în acea zi. „Ce bine, ce frumos îi acuma. Am mintea limpede, pot judeca, îs sănătos. Nu ştiu ce mi-o trebuit mie acelea… Mulţumesc luâ Dumnezeu că le-am lasat!“. E fericit acum că e sănătos tun, că nu mai bea, că nu mai fumează, că nu-l doare „nimica“ şi că-l învredniceşte Dumnezeu să facă „di tăte“.

Fără muncă nu se poate

Gândul la Dumnezeu îi dă şi acum putere şi-l face să spună: „Mie mi-o dat Dumnezeu putere. Dumnezeu mă-nvredniceşte pe mine“. Moş Gheorghe priveşte munca, la cei 80 de ani ai săi, ca pe un lucru „obligatoriu, pe care trebuie să-l faci“ şi fără de care „nu poţi trăi“.

Şi acum se mai trezeşte la ora 4 dimineaţa şi ajunge primul pe ogor: „Eu aşa m-am învaţat. Că de când lucram pe şantier, ma sculam la ora 3 dimineaţa şi ma duceam la lucru. Trebuia să ma duc. Dacă omu' nu munceşte, n-are cu ce trăi. Obligatoriu trebe să lucre. Şi după cum te-nveţi…“.

Ceea ce-i dă putere la treburile câmpului sau la orice treabă este gândul la Dumnezeu, căruia, spune el „tre să-I mulţumeşti pentru asta, să ai credinţă. Când începi un lucru, să-ţi faci cruce şi să spui: «Doamne, ajută-mă, Doamne, fii cu mine şi-mi dă spor!». Şi când ai terminat, spui: «Îţi mulţumesc frumos!», mulţumeşti că Dumnezeu te-o ajutat şi-ai putut lucra“.

Moşul are mare grijă de soţia lui, „mama Ileana“, şi-o întrece în treburile gospodăriei: „Eu mă scol dimineaţa, la 6, 7, fac focu' în sobă, mamaligă şi mâncare. Ileana stă în pat, că-i frig. Eu mă duc la piaţă, îi cumpăr haine şi tăt ce-i trebe. Ea nu ştie banii, nu-i cunoaşte. Eu merg în sat, după pâne şi peste tăt locuâ. Am ajuns să fac şi treburile fimeii“. 

Îi place să meargă la biserică, iar când merge, numai pe pălimar îl găseşte în biserică. „Nici preotul nu-i vinit când ajung eu. Eu primuâ îs în biserică. Aprind lumânări la Maica Domnului, pun pomelnic (n.r. acatist) pentru sănătate, înţelepciunea băieţilor, nepoţilor. Eu nu stau pe scaunel. Tăţi bătrânii stau pe scaunel, da' eu nu. Ce rost mai are să mergi la biserică dacă stai pe scaunel? Care-s bolnavi, da, daâ care-i sanatos?“. Când ajunge acasă, îi citeşte „mamei“ Ileana din cărţile părintelui Cleopa. „Acela, Cleopa, îi preot tare bun. Are poveşti tare intirisante“.

Nu ştie de criză, nu ştie de greutatea zilei de astăzi sau de tăierea pensiilor. Ştie doar că acum sunt atâtea „bunătăţi pe pământu' ista“, încât „toţi o duc bine“, mult mai bine ca atunci, pe când era el mai tânăr.

„O dat Dumnezeu şi-o trecut tăte, aşa, una după alta“

După atâţia ani, moş Gheorghe trăieşte încă în trecut. Pe oricine prinde, el îi povesteşte şi repovesteşte de zeci de ori suferinţele vieţii, care l-au marcat, care l-au întărit şi prin care nu a trecut numai el, ci „tătă lumea asta“: „Eu li spun la tăţi cum o fost atunci. O dat Dumnezeu şi-am scapat, daâ mulţi o uitat. Da' eu  nu pot uita. Nu pot uita…Eu multe am petrecut şi dacă o dat Dumnezeu, m-o scăpat din tăte. Uite, şi-n ziua de azi trăiesc! O dat Dumnezeu şi-o trecut tăte, aşa, una după alta…“.