Precum vedeţi fraţii mei, precum ştiţi foarte bine, eu n-am ţinut nici posturi multe şi covârşitoare şi n-am făcut nici privegheri, nici culcări pe jos şi nici la alte asprimi asemănătoare, care întrec măsura, nu mi-am supus trupul, ci mi-am cunoscut nevrednicia mea, m-am gândit la păcatele mele, m-am învinovăţit pe mine însumi şi m-am smerit şi Multmilostivul şi Atotbunul Dumnezeu m-a izbăvit de acestea, precum zice David: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.

Ca să vă spun în puţine cuvinte, am crezut numai în cuvintele lui Dumnezeu şi Omul, şi Dumnezeul meu m-a primit la El cu această credinţă. Că vrând cineva să dobândească smerenia, află multe piedici. Dar dacă află credinţa şi crede în cuvintele lui Dumnezeu, nu mai este nici o piedică în calea lui. Iar credinţa o aflăm fără nici o osteneală, îndată ce vrem din tot sufletul s-o aflăm. Căci credinţa e un dar al Preabunului Dumnezeu, pe care ni I-a dăruit în chip firesc să-l avem în puterea voii noastre libere şi când vrem să-l avem. [...]

Pentru că de aceea a venit omul pe lume, ca să afle în aceste lucruri ale lumii prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu, Care i le-a dat, şi să cunoască pe Binefăcătorul şi Binevoitorul său, să-L dorească şi să-I mulţumească cu mulţumirea cuvântului şi cu mulţumirea faptelor bine plăcute Lui, şi aşa să se învrednicească a primi alte binefaceri şi daruri mari şi veşnice de la Dumnezeu.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Învățături, volumul II, Editura Credința Strămoșească, 2003)