Vorbind de gelozie, aceasta este, desigur, un sentiment apăsător, pătimaş, care îl torturează pe om. Indiferenţa este cumplită, însă nu mai puţin cumplită este şi gelozia, care uneori înăbuşă cu desăvârşire glasul raţiunii şi face din om un fel de maniac, lipsindu-l de libertatea morală. Ea duce uneori la nebunie şi la omor, începând şi săvârşindu-se în om nu fără participarea dracilor.

Din ce apare ea? Bineînţeles, din pricina lipsei de încredere faţă de cel iubit, din pricina lipsei de nobleţe din sufletul celui care iubeşte. Ea apare, probabil, şi pentru că nu-l iubim în Dumnezeu pe cel pe care-l iubim, pentru că harul nu sileşte, dragostea nu înăbuşă. Iubind, ne dăruim celuilalt. Obiectul dragostei nu este pentru noi obiect, şi nu extindem asupra lui dreptul de proprietate. Adevărata dragoste nu-l înrobeşte pe om, ci năzuieşte să respecte în el acea libertate împărătească ce reprezintă o trăsătură a chipului dumnezeiesc.

Şi totuşi, toţi suntem făcuţi din carne şi sânge, şi de aceea creştinii care duc viaţă de familie trebuie să fie foarte delicaţi, prevăzători, prudenţi, trebuie să se teamă ca nu cumva să dea jumătăţii lor chiar şi cel mai mic prilej pentru gelozie. (Protoiereul Artemie Vladimirov)

(Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 139-140)